Trăiesc în lume şi asta mă distruge tot timpul

Etichete

ameninţare, antipatie, brutaliatte, ceilalţi, comparaţie, dispreţ, distrugere, frustrare, furie, gelozie, invidie, iubire, lume, nemulţumire, răzbunare, sens, sine, teatru, transformare, ură

Mă transform urît. Asist neputincioasă la prefacerea visurilor, ambiţiilor, iubirilor, prieteniilor, în gelozie, invidie, frustrare, ură, sictir, scîrbă, lehamite. De peste tot resimt nu provocarea, ci ameninţarea. Nu mai am răbdare nici cu mine, nici cu ceilalţi. Nu mai am răbdare să aştept, nu mai am puterea să ofer, fără să cer nimic în schimb. Nu mai sînt în stare să apreciez ceea ce am, atît cît mi s-a dat. Nu mai sînt dispusă să îmi tăinuiesc antipatiile, să îmi temperez pornirile, să îmi manifest public şi inoportun dezaprobarea sau dispreţul. Nu ezit în a lovi sau a mă răzbuna în mod injust. Nu mai sînt dispusă să accept că fiinţe mai puţin reliefate ca mine, total indezirabile, au ceea ce mi-am dorit mai presus de fire să fie al meu. Nu mai pot să mă bucur ca de un stimul formativ pentru devenire de nedreptăţile, perdafurile, umilinţele şi bagatelele celorlalţi. Nu mai ştiu să trăiesc în necondiţionare. Nu pot să mă eliberez de viciul comparaţiei maladive cu ceilalţi.

Nu-mi mai găsesc lumea şi nici apele. Trăiesc încruntată şi tulburată, cu o nevoie permanentă de recunoaştere publică pe care, în esenţă, nu o valorizez. Delicateţea, timiditatea, discreţia le-am înlocuit cu brutalitatea, furia, opulenţa şi îndrăzneala programatică. Din pretensivă am devenit absurdă. Din preocupată, sînt pe cale să devin nepăsătoare. Din exigentă cu mine însămi, încep să devin închpuită.

Mă simt înşelată în toate aşteptările mele, minimalizată în privinţa competenţelor mele, ignorată în legătură cu sentimentele mele. Vina pentru ce nu reuşesc, am preschimbat-o în victimizare, culpabilizarea în lamentaţie şi-n vaiet.

Nu mai sînt în stare să-mi alimentez stările de bine, de frumos, de graţie. Nu mai ştiu să mulţumesc, să mă mulţumesc şi să fiu mulţumită. Am uitat sensul de la care am pornit, nu ştiu încotro mă îndrept. Nu ştiu cum să-mi reintru în sărite, nu găsesc cale de întoarcere la mine şi nici de a merge înainte, prin lume. Asist ca spectator, la solilocviul care îl regizez inadecvat şi îl interpretez grotesc. Ştiam eu că nu ar fi trebuit să dau la teatru.

Centrifugarea artizanală a eului. Un eşec centripet

Etichete

act ratat, autentic, bine, centrifug, centripet, contrazicere, deghizare, eu, eşec, frustrare, individ, mască, nemulţumire, obstinaţie, personalitate, propriu, ratare, rău, schimbare, sentimente, sine, trăsături

Ne naştem condamnaţi la un sine anume. De aceea revoltele, nemulţumirile, lehamitea şi plictisul, manifestate ca atitudine şi reacţie, nu se pot transpune decît în nişte acte ratate. Degeaba încercăm noi să ne extirpăm fără anestezie trăsături de personalitate, comportamente, să ne operăm la nivel constitutiv cu laserul caracteristicile, defectele, idiosincraziile, modul de formare al efectelor. Bisturiul artizanal îşi va îndoi lama în coloana noastră vertebrală.

Sinele autentic este un monstru nemuritor, care va sări ineluctabil la beregata fiinţei de paie, chiar şi din spatele a o mie de măşti. Clarvăzători şi vrăjitori care să ne „denunţe” de parcă am fi transparenţi vom întîlni, negreşit, întocmai acolo şi atunci cînd speram că disimularea ne va fi absolută. Cu nici o sforţare nu vom deveni acel altcineva imaginat, idealizat, închipuit în minţile noastre ca fiind profilul perfect viabil indiferent de context, ci doar un cineva mutilat în fel şi chip, relativizat fiinţial, mai repugnabil nouă înşine decît sinele contestat. Astfel, un izolat nu va deveni cu toate eforturile un sociabil, un adaptabil nu va putea juca o viaţă rolul inadaptatului. Un om uşor de supus nu va deveni un conducător, aşa cum un dominator nu va putea deveni un obedient. Un timid nu va deveni un stăpîn pe sine, şi un suficient nu va deveni acel cineva care se va îndoi vreodată de el însuşi. Farsa se va trăda pe ea însăşi, demascîndu-se intemepestiv din priviri, din gesturi, din reacţii, din cuvinte care se vor slobozi, prin saltul spontan peste graniţa controlului.

Contrazicerile sinelui cu sinele nu pot fi decît punctuale, momentane, pasagere, nu pot avea un caracter definitiv. Revenirea la sine se face negreşit, după o serie de oscilaţii de mai lungă sau de mai scurtă durată, în poziţia de echilibru (instabil) individual. În ciuda sforţările centrifuge ale individului, cursul existenţei va prealua natura centripetă a sinelui. Fiindcă împotriva fiinţei proprii nu se poate interveni cu mijloace improprii. Nu i se pot injecta antidoturi care să schimbe orientarea afectelor, care să vindece sentimente indezirabile, pasiuni incomode, anxietăţi paralizante. Cu cît acestea vor fi mai cu obstinaţie şi mai îndelung reprimate, cu atît acestea se vor substanţializa, prin acumularea de presiune în camera în care au fost exilate. Inutil încercăm să facem din încăperile fiinţei noastre spaţii fizice ideale, în care fenomenele să se petreacă precum în vid. Nu vom reuşi decît să ne umplem, mai acut, de acelaşi indezirabil sine. Plenitudinea ne va fi atunci aceea a frustrărilor îmbogăţite cu încă un eşec, întru o perpetuă cufundare neputincioasă în noi înşine. Nu vom şti că de fapt, acest rău al sinelui, ne este singurul bine accesibil.

Plasele omului-mască

Etichete

altericid, ascundere, furie, Iona, lume, mască, nemulţumire, om, orgoliu, plase, singurătate, trsiteţe

Sînt oameni cărora le repugnă laudele şi nu ştiu cum să primească un compliment. Ei sînt oamenii care se maschează nu pentru a ieşi în evidenţă, ci pentru a se ascunde mai bine. Acei oameni preferă rolurile sociale de după cortine, alegînd existenţial tristeţea culisei şi nu fremătul scenei. Sînt cei care-i pîndesc şi-i aşteaptă dindărătul măştii pe cei care le-ar putea vedea faţa.  Deşi lor le este ruşine cu ea, şi teamă, şi nu ştiu cum să şi-o mai oculteze.

Ei sînt orgolioşii. Oamenii mîndri şi pretenţioşi, care îşi selectează vecinătăţile pînă la însingurare. Lor nimic nu le place şi nimic nu le convine, şi ar arunca anatema furiei lor peste lume, pînă ce ar plesni şi-ar ieşi viermii din ea într-o ploaie de dezgust. Ei sînt fraţi de cruce cu sictirul şi cu lehamitea. Mizantropi şi sinucigaşi în acelaşi timp, s-ar distruge şi pe ei odată cu toţi ceilalţi. Aceşti insenisbili se recomandă a fi autofili.

În realitate însă, aceştia nu sînt decît nişte autofobi, care se tem de ei înşişi şi de aceea îi resping pe ceilalţi. Îi resping mai cu seamă pe cei pe care îi iubesc şi de cei de care ar avea nevoie să le fie alături. Legea lor e fuga cu masca pe faţă de cei care le cunosc chipul. Le repugnă lucrurile simple pentru că le sînt inaccesibile. Precaritatea o resimt ca reprobabilă pentru că nu i-au cunoscut mrejele şi potenţialul facil fascinatoriu. Îşi fac un blazon din faptul că sînt diferiţi, dar tînjesc după similitudinea cu ceilalţi care i-ar aşeza lîngă şi nu faţă în faţă cu cei în preajma cărora, conjunctural, se află. Se prefac nepăsători cînd suferă nespus, se dau puternici cînd se simt complexaţi şi se apreciază ca fiind învinşi. Şi atunci, ca nişte cavaleri ai adevărului, şi-ar înfige pumnalul în inimă într-un gest demonstrativ, însă, mediocri cum sînt, nu ajung decît pînă la nivelul ideatic al actului şi nu la realizarea sa.

Ei sînt cei care cîndva umblau cu sensibilitatea la vedere, pînă cînd şi-au dat seama că nu pot rezista în societate în pielea goală, înveliţi doar cu iluzii. Aşa că şi-au înfăşurat corpul într-un palimpsest de plase, pînă cînd accesul la ei şi la interioritatea lor nu se mai putea face prin nici un soi de undiţă. Şi-au ţesut burta de peşte, care nu mai putea fi spintectată nici măcar de ei înşişi, ca să se lamenteze spunînd „Iona sînt eu”. Şi-aşa s-au condamnat la moarte. Prin altericid.