Etichete
absurd, clişee, conformism, creativitate, limitanţi, limitaţii, narativitate, profesori, UdL, viaţă
Îtîi de toate trebuie să înveţi să fii conform (cu ceva/ cineva) şi conformist (în raport cu ceva/ cineva). Accesele de creatvitate sînt penalizate şi sancţionate la Universitat de Lleida. Pînă la notă, cu strîmbături din nas, ridicări din strîncene sau, mai direct, cu tăierea elanului şi aplombului „aberaţiei” din rădăcină, cu toporul cuvîntului-interjecţie „Nu!”. Ideile năştruşnice trebuie îngropate adînc în gropiţele delicate ale obrajilor înroşiţi. „Am greşit că am gîndit prea departe, nu trebuia să mă aventurez mai mult decît lungul nasului”, ar trebui să sune mustrarea din conştiinţa celor cu îndrăzneala ideii în rucsac şi fără simţul realităţii. „Nu, deocamdată nu vă lansaţi în idei care să iasă din schemă. Nimeni nu face asta decît după 50 de ani, cînd deja are o serie de producţii la activ”, cam aşa a sunat un sfat prietenesc al unuia dintre profesorii de aici. Da, prietenesc, nu rău intenţionat, grefat pe pragmatica existenţei. Narativ, viaţa şi structura ei evenimenţială e liniară şi previzibilă. Ar trebui să ştiu, ţine de „simţul comun”. Totuşi, după cum îmi stă în fire, m-am revoltat. „Adică dacă eu am o idee care „ar putea funcţiona”, după cum spuneţi dumneavostră, dar contrazice schema, n-o pot folosi?” O mustaţă freamătă în gross-plan. „Nu!”
Trebuie, întodeauna, şi în orice context, să fie vorba de „ceva mai simplu”, oamenii n-au vreme de pierdut cu nişte complicaţii inutile. Cine „are nume” îşi poate permite să se joace după bunul plac. Dar, pînă atunci, „Nu!”. Totuşi, oamenii au nevoie de suprize, de răsturnări de situaţie, de suspans, de conflicte inedite… „da, dar şi astea să fie după schemă”. O schemă care nu ia mai mult de o pagină A4 şi care rezidă în configuraţia cultural-psihologică a minţii omeneşti. E demonstrat, degeaba mă zburlesc şi găsesc că ceea ce a fost „succes” în istoria omenirii a fost împotriva curentului, inovator şi deosebit de îndrăzneţ. „Noi” sîntem nişte oameni normali, obişnuiţi, şi trebuie să ne comportăm ca atare. Ce credem „noi” că s-ar numi idei sînt simple deviaţii. Nu e acum vremea lor. Ne dăunează. Oricum nu am reuşi să facem nimic, nu sîntem dintre „cei aleşi”. De ce? Pentru că deocamdată nu ştim nici măcar să fim conformişti. Categoria lui „noi” se stabileşte în cel mai bun caz ad-hoc, de cele mai multe ori fortuit. „Tu” sau „eu” putem fi accidente, dar înlăuntrul lui „voi” nimeni nu ne vede. Datul din coate nu e o soluţie, nu se cade să-i loveşti pe alţii. Revenind. A învaţa să fii conformist e formă de inteligenţă, pînă la urmă. A avea „idei obişnuite” înseamnă a fi recompensat cu priviri încrezătoare şi cu o batere pe urmăr. „Puteţi copia o idee care a mai fost folosită şi să o explicaţi în felul vostru, nu e nici o problemă!”. Aaaa…. Păi nu se cheamă plagiat? „Nu!” e normal, aşa face toată lumea. Mirare?! Lăsaţi. Ar trebui să fim încîntaţi, nu trebuie să ne strofocăm decît să n-o facem pe-a altora şi nici pe-a noastră. Calea de mijloc, presărată cu multe clişee şi constante fumate pînă dincolo de filtru e cea mai sigură. Şi singura. Soluţia pentru devianţi e să-şi iasă din fire. Adică să-şi părăsească firea. Fără părere de rău, doar cu încrederea aglutinată a tuturor celor care „i-au sfătuit de bine”. E calea cea sigură. Trebuie să învăţăm să ascultăm, revolta inutilă nu intră în schema vieţii.