Greşeli de tipar

Etichete

falsificare, imagine, mască, mutilare, public, sine, social

Orice ieşire în public, orice „angajare” te mutiliează. Tot ceea ce e spus răspicat, tot ceea ce e reacţie la un „lucru strigător la cer” termină prin a te fixa în grimasa antipatică a indignării. După cîteva ieşiri la rampă porţi deja o mască, una care te precedă apoi în orice împrejurare publică. Va fi prea tîrziu să mai sugerezi că ai, ca toţi oamenii, mai multe feţe şi că lumina trece diferit prin densităţile diferite ale fiinţei tale. (G. Liiceanu, Întîlnire cu un necunoscut)

Poate de asta n-am mai scris demult, deşi aş avea atîta nevoie să vin în urma celorlalţi şi să corectez ce mi-au scris greşit pe ecusonul eului meu public.

Cum să-ţi faci orgoliu cioplit

Etichete

adersitate, alteritate, ameninţate, atac, autenticitate, înfruntare, bătălii, ceilalţi, cinste, cocon, credinţă, fragilitate, merit, mutilare, necinste, oameni, ofensiv, orgoliu, piedestal, rost, răutate, scut, sinceritate, sine, standarde, suspinciune, viaţă

Vine o vreme cînd trebuie să ne gonflăm orgoliul. Cînd trebuie să ne confecţionăm de unii singuri calităţi pentru a ne apăra de insidia celor care ne caută nod în papură şi-n lucurile care sînt rod al rostului nostru. Cînd trebuie să învăţăm să ne suim noi înşine pe piedestalul pe care nu ne-a cocoţat cinstea nici unui hazard şi nici cea a vreunui merit excepţional. E momentul cînd, sub presiunea celor din jur, ne îngropăm nemulţumirea de sine în spovedanii adresate unei singure alterităţi faţă de care nu putem şi nu vrem să ne prefacem a fi altfel decît am rămas pe dinlăuntru. Aceste clipe de slăbiciune, singurele momente de sinceritate cu noi înşine, devin însă, cu timpul, nemaipomenit de rare, pînă cînd ajung, şi ele, să se piardă.

Ne înfruptăm astfel, zi de zi, cu o cinste meritată în raport cu necinstea celorlalţi şi nemeritată în raport cu standardele noastre, ca nişte oameni care şi-au luat cu bună-ştiinţă în răspăr credinţa. Devenim ofensivi, dezvoltînd din orice suspiciune de adversitate adevărate pretexte pentru bătălii închipuite şi antipatii construite. De teamă să nu sfîrşim striviţi sub orgoliile celorlalţi, noi, cei cu armura cusută cu aţă albă, atacăm primii, cu un avînt don quijotesc care nu reuşeşte nicidecum să schimbe lumea, ci doar să ne mutileze pe viaţă.

Asta pentru că, oamenilor care-şi ţes orgoliul din fire de mătase şi se înfăşoară în el ca într-un cocon, li-e sortită dezvelirea inevitabilă chiar în momentul întîlnirii cu săgeţile otrăvite ale celorlaţi, care le pătrund pînă adînc în inimă şi-i răpun pe loc. Căci, în fond şi pe fond, orgoliul lor nu era decît o mască pentru timiditate, iar răutatea un scut pentru fragilitate. În lipsa acestora sînt nişte făpturi care aşteaptă deznădăjduite aprecierea şi duioşia celorlalţi, cu toate că ştiu că vor primi doar nepăsarea unor orgolii autentice.

Scrieţi, uăi români, cu diacritice!

Etichete

diacritice, ignoranţă, limba română, mutilare, români, scris, tară, web

Unul din lucrurile care mă revoltă pînă la exasperare e scrisul în limba română fără diacritice – pe blog sau oriunde în altă parte. De fapt, impropriu spus în limba română, dacă e fără diacritice. Bine face taică-miu, profesor la Politehnică în Iaşi, că nu le primeşte studenţilor temele care nu sînt scrise propriu-zis într-o limbă anume. „Nu ştiţi să scrieţi cu diacrticie? Dacă nu ştiţi, spuneţi, că vă arăt”, pe ideea că scrisul corect e o chestiune care ţine de bun simţ şi decenţă formativă, şi nu de profesiune. Reacţia studenţilor este evident una de oftică: „Pentru o chestie de genu ăsta, lipsită de importanţă, să ne chinuim noi de pomană, da ce contează că e cu sau fără? Tot aia e!”.

Înainte de toate aş avea o întrebare pentru cei care aparţin categoriei „ştiu şi pot, dar mi-e lene/ nu vreau/ aşa m-am obişnuit”: aţi încercat să citiţi cu voce tare, sau măcar în gînd un text, aşa cum e scris el, literal, fără diacritice? Da, „vă vin” pentru că dumneavoastră aţi învăţat să scrieţi şi să vorbiţi de pe texte cu diacritice. Trist e că „fenomenul” scrisului fără diacrtice nu e neajunsul celor puţini şcoliţi în utilizarea calculatorului (şi în general), dar şi a persoanelor cultivate pentru care obişnuinţa e un fel de maladie. Văd bloguri cu un conţinut consistent ale unor jurnalişti sau chiar scriitori cărora le lipseşte „igiena” completă a limbii – adică scrierea conformă şi repsectuoasă cu diacritice. Eu însămi mă obişnuisem să scriu mailuri, să scriu mesaje şi commenturi pe la bloguri fără (imitînd obişnuiţa din juru-mi), însă venirea în Spania parcă mi-a dat o palmă peste neruşinarea comodităţii mele precare. De cînd sînt aici, nici că am citit vreun tip de text în catalană sau în castellană scris fără accente: nici în ziarele online, nici pe bloguri, nici la comentarii şi nici în mailuri. Şi nu e vorba de sunete şi litere diferite, ca în română (a căror folosire dă naştere la un alt cuvînt), ci de nişte „amărîte de accente” – din perspectiva noastră. Însă nu sînt „doar nişte accente” din perspectiva nativilor, au rostul lor şi sînt inerente limbii. Oamenii se respectă, îşi respectă limba într-un mod firesc şi, aş putea spune, aproape organic: în spaniolă şi respectiv catalană, aşa se scrie. Mi se pare normal. Ce m-a înfuriat de-a dreptul a fost că am văzut commenturi date de români pe nişte articole din ziare spaniole şi erau scrise foarte corect în castellană – cu accente, cu tot ce trebuie. Nu îmi amintesc însă de comentarii date pe articole de presă online cu diacritice în limba română. Mîna nu se poate învăţa să se dea pe tastatura românească, dar pesemne că pe cea spaniolă primeşte şi un bonus pentru eficacitate. Dacă româna tot n-a avut niciodată prestigiul unei limbi universale, păi de ce vorbitorii ei nativi să catadiscsească să-i respecte specificul?

În accelaşi soi de mutilare neruşinată a limbii române în termeni de grafie digitală aş integra şi prescurtările de sorgitne pseudo-engleză gen „k” în loc de „ca” şi „u” în loc de „tu” sau de „tine” (asta nici nu mai contează) şi multe altele. Acestea se motivează cu „economia de timp” şi cu cea de caractere (în cazul SMS-urilor). Însă cînd scrii în loc de „care”, ”kare”, ce prescurtezi? O soluţie pentru imperativul pragmatic al precurtarilor ar fi abrevierile, dar se pare că s-au demodat. Tînăra generaţie, concentrată pe hi5, propune spre uz un nou limbaj. Am auzit de la profesori de liceu că acest argou web pătrunde şi în reflexul scrisului de mînă. Deja nu mai e vorba de ceva de bon ton, ci de o maladie care se organizează şi organicizează în tară.

Parcă îmi şi imaginez în vreo cîţiva ani cum într-un îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie al limbii române aceste derapaje vor deveni normă pentru că uzul lor exhaustiv va prevala, pragmatic vorbind, asupra componentei etimologice a limbii. Atunci vom scrie în limba română fără diacritice şi cu „k” în loc de „c”. După cum se vede, în România, limba se va reforma înaintea politicii şi a economiei.