Cum a dat morala colţu’

Etichete

conştiinţă, delir, disperare, eu, moarte, morală, sine, sinucidere

SENZAŢONAL! La 21 de ani, spînzurată de frînghia conştiinţei

În cele din urmă, nemaiputînd îndura ironia sorţii, s-a sinucis….

Morala, o tînără  idealistă, firavă şi  serafică a murit prematur, lent şi dureros, după 21 de ani chinuiţi de pomană într-un univers potrivnic. Medici specialişti care preferă să rămînă sub anonimat au declarat că decesul s-a petrecut din cauze naturale multiple precum ar fi pietre la inimă, ulcer la creier şi sifilis sufletesc. Aceştia apreciază că toate aceste maladii independente s-au coagulat la nivelul existenţial metabolizant şi au degenarat într-un chinuitor cancer fiinţial. Gurile rele (aflate de asemenea sub protecţia anonimatului) susţin că graţioasa şi imateriala zînă, costumată într-o Joana d’Arc, după ce s-a luat în piept cu viaţa în repetate rînduri şi prin varii forme, încercînd fără izbîndă să dreseze realităţile din preajma-i după tiparul ei, s-a sinucis. Prietenii (evident, tot anonimi) spun că decesul s-a datorat pierderii minţilor din pricina unei supradoze de conştientizare. Duşmanii (şi mai anonimi) susţin că moartea a survenit dintr-un exces de laşitate pe fondul unei labilităţi constitutiv-degenerative. Vrăjitoarele din tîrg scuipă-n sîn, spunînd că şi-ar fi vîndut spiritul dracului care i-a slăbit trupul pînă cînd fata s-a pierdut cu totul. Acestea mai suţin, deşi afirmaţiile nu le pot fi verificate, că în locul ei ar fi rămas o piază rea care se strecoară la rîndul ei în inimile oamenilor şi le răpeşte suflul vital, inducîndu-le demenţă şi comportamente sociale deviante, schimbări de personalitate şi intrarea în transe de delir.

Cert este că morala n-a lăsat la neamuri mai mari sau mai mici nici un testament, nici o scrisoare de adio. S-a şters de pe faţa pămîntului ca şi cum n-ar fi fost, lăsînd moştenire doar spaime şi un posibil precedent. Doar îndrăciţii îi mai pot auzi şuieratul, agonizînd din neant, asemeni unui urlet de disperare.

Complexul lui Raskolnikov. Reflecţii asupra culpabilităţii

Etichete

„Crimă şi pedeapsă”, coerenţă, culpabilitate, delir, eu, haos, moralitate, morală, Raskolnikov, remuşcare, sine

E de netăgăduit că fiinţa noastră morală se construieşte nu pe virtute, ci pe remuşcare. Sentimentul de culpabilitate se naşte doar în dreptul gropii căscate intempestiv în faţa noastră sau prin întîlnirea privirii cu zidul infinit după încălcarea „legii”. Disperarea în faţa actului comis de sine împotriva propriei individualităţi se traduce în termeni de delir existenţial, de imposibilitate de reaşezare în ordinea anterioară proprie şi de o prezentă pierdere în ne-ordinea „noului”, a vertijului, a  haosului generat de crima prin care ţi-ai deconstruit edificiul habitual-ideologic. Acea „groapă” căscată este în fapt distanţa dintre sinele abstract şi sinele concret, iar zidul este imaginea propriei neputinţe în faţa deja-comisului. Sentimentul de culpabilitate e cuţitul cu tăişul bine ascuţit cu care doar îţi gîdili epiderma, rănind superficial carnea de iluzii care e deja moartă.

Crima nu trebuie să fie neapărat de natură faptică pentru a scoate sinele „din sărite” şi a-i oferi în schimbul coerenţei propriei individualităţi norma improprie a unei situări în roiul unei mişcări delirant-browniene sau în centrul uraganului interior-visceral. O singură neconcoradanţă între ideea dintîi şi faptul de pe urmă produce avalanşa care răstoarnă culmile, inversînd cerul ideii cu abisul adevărului de drept. E de ajuns o întîlnire a sinelui autentic înfrînt cu imaginea „de dinainte” pentru ca neacceptarea de sine să atingă cote paroxistice. Tu îţi devii de nesuportat şi, din cauza unui imposibil de ucis instinct de conservare, îţi cauţi salvarea în alţii, în compensaţii, în iertare. Mărturisirea, spovada, e actul prin care fiinţei morale „de după” i se injectează morfină, generîndu-i-se ilegitim fazele de ne-simţire, de diminuare şi apoi de retrogresiune. Cu timpul, anestezia alterităţii îşi face efectul, omorînd enzimele metabolizante ale sentimentului de vină. Revii la „tinele” de dinainte de crimă, senin ca un cer care n-a cunoscut norul sufocant al oprobriului autoreferenţial ori fulgerul neiertător al conştiinţei.

Aşa cum se instituie, aşa se şi dezinstituie sentimemntul culpabilităţii: prin raportarea la alţii sau la o nouă situaţie intern-exterioară. Din această perspectivă, apologiile individualiste şi aporiile puritaniste de natură morală afişate de individ cu falsa legitimitate a celui care duce năframa în vîrf de băţ ca pe-un sceptru regal, devin cel puţin rizibile. Teoreticianul moral e Raskolnikovul care ,lovindu-se de propria natură, cade be brînci şi apoi în genunchi, mărturisind ca un penitent de la antipodul umanităţii: „Supra-aprecierea puterii de suţinere a propriului meu edificiu moral în faţa remuşcării de pe urmă, rezultate din întîlnirea cu lumea pe care o dispreţuiam pentru nimicnicia ei, e cea dintîi crimă a mea… Urmează apoi (…)”.