Viaţa în jurul catedrei (I)

Etichete

academic, învăţare, catedră, curs, demers, devenire, formare, magnetism, mediu, modele, monotonie, muncă, predare, profesorat, profesori, schelet, standarde, valori, viaţă, şcoală

Modelul liniar al devenirii

Existenţa mea s-a împărţit mereu static, metodic şi nespectacular între mersul programatic la şcoală, studiul temeinic (nu, tocilară n-am fost), cîteva fetişuri cultivate (le puteţi spune şi  pasiuni, hobby-uri sau obsesii) şi multă visătorie auto-alimentată. Nimic palpitant, nimic care să distrugă rutina, să-mi schimbe cursul monoton al vieţii sau să mă arunce în nebunii ori rătăciri esenţiale. Ceea ce mi-au fost impulsuri afective sau emoţionale, le-am consumat sponan şi asumat, dar nicidecum nu le-am cultivat sau perpetuat, fiindcă nu m-au convins că ar putea fi mai mult decît contingenţe derizorii, care nu s-ar fi alungat de la sine dacă nu le-aş fi dat eu însămi uitării. Nici o activitate mai profană ori mai practică nu a reuşit să concureze cu prioritatea învăţării (la început impuse, apoi auto-impuse). De aceea, demersul devenirii mi-a fost oarecum liniar şi s-ar putea considera, academic. Eminamente previzibil (privind acum uşor în urmă), viaţa mea s-a organizat în jurul catedrei. Modelele mi s-au ales dintre profesori, pasiunile la fel, motivaţiile, valorile, conduitele şi multe dintre opinii  îşi au sorgintea în anume discursuri, peroraţii şi demonstraţii suţinute de la catedră, împotriva cărora spiritul meu critic a rămas neputincios şi fascinaţia, captivă. Aşa că, eforturile şi resursele mele s-au aglutinat aproape toate  întru o cît mai bună prestaţie şcoalară, munca academică devenind cu timpul pentru mine un de-la-sine-înţeles, indiferent de cum s-au schimbat etapele de şcoalizare şi de cum mi s-au dezvăluit potenţialele traiecte alternative ale devenirii.

Nimic nu a putut egala mangnetismul meu faţă de spaţiul şcolii şi faţă de nişte oameni care se leagă inextricabil de activitatea predării şi învăţării (chiar dacă am avut nemuţumirile şi neajunsurile mele în raport cu indivizi care îl populau sau cu reguli care îl normau). M-am format astfel pe un schelet delimitat şi cel mai adesea impus de un mediu care mi-a oferit repere deţinătoare de pretenţii şi standarde care dădeau peste nas şi celor mai preţioase orgolii infantile. În faţa acestui scenariu de viaţă trasat aproape de-a gata, individualitatea mea (niciodată îndeajuns de puternică, îmi reproşez eu) nu a ezitat a se plia.

Ca şi cum aş fi fost un tren care mergea ca uns pe şinele sale precis delimitate (de alţii, nu de mine însămi), nu mi-am pus niciodată altfel decît ipotetic problema că aş putea renunţa la şcoală pentru a face altceva. Nici măcar în momentul cînd traseul meu de formare academică a atins un prag la care aş fi putut intra în cîmpul muncii. Soarta mi-a oferit un prilej de prelungire a copilăriei şi de-a fi un etern învăţăcel: de-a învăţa să-i învăţ şi eu pe alţii, aşa cum am fost eu învăţată. Nimic mai măgulitor pentru un împătimit al ideilor de şcoală, de formare, de devenire, de învăţare etc.

Şi totuşi, momentele în care m-am întrebat „ce-ar fi dacă trenul meu ar derapa?” mi-au fost perpetuu prezente în minte. Aş putea să învăţ să nu mai învăţ, descoperindu-mi libertatea de a trăi? Nereuşind şi negăsind alternative cu un mai mare potenţial fascinatoriu, răspunsul pe care mi l-am dat de fiecare dată a fost „nu”.

Voi mai reveni, inevitabil, cu scrieri pe această temă.