Modelul noncoformismului în doi peri

Etichete

ascendent, condiţionare, conformism, cucerire, dezordine, linearitate, model, modus vivendi, necondiţionare, nonconformism, obedienţă, ordine, virtute

Îmi place viaţa organizată după propria dezordine. Sau viaţa dezorganizată după propria ordine. Îmi place să mă conformez propriului nonconformism. Sau să fiu noncoformistă, în virtutea propriului conformism. Îmi place să fiu obedientă în chip selectiv şi să îmi selectez instanţele obedienţei. Îmi place să mă raportez la normă ca la un cadru şi nu ca la un ţarc. Îmi place să-mi normez eu însămi propria îngrădire. Îmi place să sar peste condiţionări, fără a sări calul. Îmi place să sar calul, fiindcă astfel mă autocondiţionez.

Îmi place tot ceea ce presupune cucerire, seducţie, probare, dez-limitare, transgresare, provocare, fiindcă îmi activează epistemologic şi teleologic resurse nebănuite. În virtutea acestui principiu îmi permit orice replici, atitudini şi comportamente care servesc scopului meu de a deveni. Îmi permit să fiu belicoasă şi împăciuitoare, temătoare şi temerară, furibundă şi liniştită, descumpănită şi ambiţioasă în acelaşi timp sau prin salturi spontane, intempestive, de la o stare la alta.

Astfel, nu recunosc ascendentul celor care se dau exemple de ordine, echilibru şi organizare. Asociez aceste pseudo-virtuţi platfusului fiinţial şi plafonării existenţiale, deşi mi-au fost induse şi incuibate din diverse surse educaţionale. Se poate că temperamentul meu intră în contradicţie absolută cu astfel de poziţionări în viaţă şi de aceea mi-am dezvoltat complexul eternului revoltat, ale cărui salturi sînt percepute ca inconsecvenţe, ca tulburări şi nu ca manieră legitimă şi autentică de-a fi.

Mi-e imposibil să funcţionez în lipsa unor stimuli care să-mi provoace şocuri atitudinale, motivaţionale sau afective care să mă scoată din sărite. Linearitatea ca modus vivendi  este un model pe care încercînd să îl validez la diferite etape m-am ales numai cu permanentizarea unor frustrări şi neîncrederi esenţiale.

Cu o incoştienţă de cercetător reflexiv, dezorganizat, dezordonat, noncoformist, necondiţionat, pretensiv care trăieşte în posibilitate,  îmi asum că s-ar putea să nu ajung vreodată la validarea vreunei formule stabile pentru propria existenţă.

Dar de ce ar trebui?

Supraplinul fiinţei minerale

Etichete

însetat, canal, deplin, deşeuri, evacuare, iluzii, jumătate, model, naivitate, pahar, picătură chinezească, plin, potop, preaplin, revărsare, sine, stăpîn, tot

Trăieşti după modelul preaplinului. După modelul paharului mereu îndeajuns de plin încît să se (re)verse încontinuu. Pentru că trăieşti prea însetat. Pentru că tu cauţi, în execes şi-n exhaustivitate, împlinirea. Fiindcă ştii că doar aşa, reuşeşti să te simţi deplin. „Prea”-ul îl asimilezi provocării, îl asociezi fetişului sau îl atribui absolutului. Indiferent ce ţi-ai reproşa tu însuţi sau ţi-ar reclama ceilalţi, nu cauţi decît să-ţi umpli paharul tău de cristal cu picături chinezeşti, ca să-ţi poţi savura, din plin, pofticios, otrava.

Nu-ţi trebuie paharele goale, sau cele umplute pe jumătate. Vrei totul, cu vîrf şi îndesat, şi mai mult decît totul. De aceea te transformi impasibil într-un bazin de revărsare a tuturor deşeurilor care n-au întîlnit filtru sau baraj. În naivitatea ta te simţi inundat de fericire, lubrifiat cu speranţă. Te simţi plutind pe bulele de aer ale atenţiei care te copleseşte, umezit de debitul vital al iluziilor. Nu te gîndeşti că ai devenit dependent de voinţa haină a stăpînului unei fîntîni otrăvite, care se varsă în fiinţa ta, numai cînd îşi iese din sine, umplîndu-se de netrebnicie.

Cînd simţi că ceva se revarsă acaparator asupra ta, nu-ţi pui problema salvării de potop. Doar te bucuri că ţi se dă ocazia, cu fiecare creştere a măsurii paharului, să înveţi să înoţi într-o apă din ce în ce mai tulbure şi mai adîncă. Prea tîrziu îţi dai seama că de mult te-ai înecat în apa menajeră, care te poartă prin canale, pe ţevile de evacuare.