Regăsindu-l pe Cioran

Etichete

blog, Cioran, delir, disperare, identificare, lirism, mimetism, parafrază, Pe culmile disperării, redescoperire, scris, singurătate

Cînd am numit acest blog, am făcut-o dintr-un reflex – culmea, fără conştientizare. Era singurul nume posibil pentru un ceva al meu care însemna a scrie, a transmite, a expune, a dezvălui, a ascunde, a striga,  simţi, a crede, a ilustra, a opina, care condiţiona automat şi natura scrierilor şi a scriiturii. Ieri am făcut rost de modelul parafrazei mele, în versiune digitală. Demult uitat şi digerat fără a şti înlăuntru-mi, m-am regăsit înstrăinată de textul care la momentul citirii lui mi s-a implantat în sistemele muscular şi respirator ca o enzimă metabolizantă.  Înfuriată şi ruşinată am rămas blocată în tremurul unei dezvăluiri fără de seamăn, regăsindu-mă într-un soi de mimetism inconştient şi culpabil. Bulimică, am citit fără oprire, pagini în şir, cu ochii obosiţi de monitor şi de alcool, însă narcotizată de (re)descoperire. Mă simt ca o impostoare nenorocită. Gîndurile mele au fost luate de mult. Au şi fost scrise de mult. Mai bine decît o fac eu, mai adînc, mai pertinent, mai strident, mai ardent. De altcineva. Fiinţa mea profundă, cu neliniştile şi disperările ei, e doar o reiterativitate a „altuia”. Ştiam , dar uitasem. „Pe culmile disperării” e strigătul. Eu sînt a „n”-şpea undă e ecoului. Nu, durerile mele precare şi ontice nu sînt nimic în faţa cuvintelor care mă dezbracă şi mă arată, ideatic privind, ca pe o scîndură inestetică cioplită şi vopsită cu prost gust. Cioran vorbeşte despre viaţa şi despre moartea mea cu firescul pe care eu nu reuşesc să le accept. Precaritatea mea se constituie în eludarea permanentă, în fuga concomitentă de real şi de sine, dar în acelaşi timp şi în stagnarea în echilibrul instabil. Eu sînt autocondamnarea şi supravieţuirea perversă. Refuzul concertului exhibiţionist-precar şi centrul lui. Eu sînt înşelăciunea. Eşecul otravei care nu şi-a făcut efectul, dar care continuă să-mi curgă prin vene deghizată în existenţă. Curajul mirărilor şi exclamaţiilor mi-e străin. Trăiesc după două puncte. În suspansul neechivoc al laşităţii. Luciditatea şi conştientizarea precedă punctele de suspensie. Focul doar m-a ars, n-a reuşit să mă purifice deşi i-am integrat insidia şi i-am asumat-o ca formă de a fi. Paroxism de natură periferică, precară, puberă. Ca pe un adolescent miop, pe mine nici strigătul lui Iona şi nici disperarea lui Cioran nu mă salvează. Disperarea e ca o aşezare dureroasă într-o poziţie dizgraţioasă: cu genunchii la gură, cu capul plecat, între propriile picioare. Nu, nu e grotescă, e doar impudică şi mimetică. Însăşi fiinţa mi-e o parafrază. Cum să mai pretind că nu sînt singură, ci singura?