Cînd memorabilă e doar umilinţa

Etichete

animale, aprecieri, aroganţă, ceilalţi, complimente, căşldură, dispreţ, distanţă, injurii, laude, masochism, mustrări, Nochevieja, oameni, oameni minunaţi, oprobriu, perdaf, pretenţii, reproşuri, răutate, tînjire, umilinţă

Oameni şi ne-oameni

Sînt oameni cărora le-au fost destinate dintotdeauna complimentele, laudele, aprecierile, măgulirile şi unii care s-au ales mereu numai cu observaţii, mustrări, injurii, reproşuri. Nici nu e de mirare că primii sînt cei care, deşi nu-i întrec pe cei din cealaltă categorie în privinţa calităţilor fizice sau intelectuale, trec răzbătător prin lume, dominîndu-şi vecinătăţile, doar cerînd ce-şi doresc cu o bătaie mofturoasă din picior. Cei educaţi că sînt cei mai buni, ce mai frumoşi, cei mai deştepţi îşi permit mereu să facă nazuri fel de fel, să impună pretenţii şi condiţii celor din jur. Sînt cei ce apelează la şantaj sentimental şi la frecare ca mijloc pentru a obţine ce-şi doresc. Şi obţin. Pe lîngă ceea ce-şi doresc şi calificarea de „excepţionali”, „minunaţi” sau „talentaţi”.  Uneori De cele mai multe ori fără a face nimic. Chiar sînt invitaţi ca şi cum ar fi nişte oaspeţi de seamă la „pupitrul” unei slujbe bănoase sau în preajma vreunui om minunat. Acolo sînt alintaţi, îngrijiţi să le fie cald şi bine, recompensaţi pentru orice nimic şi glorificaţi doar pentru că sînt. Spre deosebire de aceştia, cei învăţaţi să suporte umilinţe, să  fie certaţi şi perdăfuiţi aproape cu orice prilej, nu cer niciodată nimic. Acceptă orice slujbă de mizerie, stau în preajma unor indivizi a căror companie nu-i încîntă defel, doar pentru că se gîndesc că ceva mai bun nu li se cuvinte întrucît nu au făcut niciodată nimic memorabil. Mai mult, lor le rămîne doar să tînjească după ce şi-au dorit să aibă, dar le-a revenit celor care au cerut. De obicei sînt lăsaţi cu ochii în soare asemenea unor animale cărora li s-a închis uşa de la intrare în nas şi ei au trebuit să rămînă pe preş. Iar cînd, surpinzător!, neaşteptat!, incredibil!, la capătul unui travaliu li se împlineşte o dorinţă cît de nesemnificativă, se simt nedemni de o asemenea favoare a destinului şi exultă de parcă ar fi primit în dar luna de pe cer. Sătui de a se avea numai pe sine şi nimic altceva, îşi asumă să fie ei cei care îi caută pe cei dragi, care se preocupă, cărora le pasă, care le preiau grijile ca şi cum ar fi ale lor, fără a aştepta în schimb măcar vreo mîngîiere şi bucurîndu-se de orice „os”, chiar dacă e aruncat cu dispreţ din prag.

Mergînd pe stradă, îi veţi distinge uşor pe unii de ceilalţi. Cei obişnuiţi cu laudele şi mîngîierile vor fi cei mai şterşi, dar însoţiţi, senini, optimişti şi surîzători. Cei supuşi mustrărilor vor fi stridenţi ca apariţie, poate chiar excentrici, mereu singuri, cu sarcasmul şi ura întipărite pe chip.  Primii vor apărea prietenoşi şi calzi, cei de pe urmă răi, distanţi şi aroganţi. Nici nu ar putea fi altfel cei învăţaţi dintotdeauna cu ocara. Ei vor căuta mereu, paradoxal, să atragă numai oprobriul şi dispreţul celorlalţi, fiindcă neprimind niciînd vreo vorbă de bine, au fost nevoiţi să uite de nevoia de căldură şi apreciere din inima lor. Unii îi numesc masochişti.

Bucuria de-a fi în căcat

Etichete

închipuire, căcat, demiurg, frumuseţe, iluzie, masochism, mizerie, noroi, oameni, scatofilie, urît, utopie, viciu

Sînt oameni cu o atracţie deosebită pentru gustul mizeriei. Care cheamă semi-incoştient  înspre ei ticăloşiile celorlalţi. Cărora li se întîmplă urîtul şi li se răsplătesc eforturile prin împroşcarea cu noroi. Pentru că, în fond, ei înşişi aleg să se lege afectiv şi mental de acei oameni şi de acele spaţii cu potenţial destructiv, care să îi consume organic, să le cangreneze ţesuturile cu substanţe acido-veninoase. E greu de spus pe ce filieră vine această stranie predilecţie, dacă pe cea a masochismului, a scatofiliei ori a viciului.

Curios este că aceşti oameni care electiv se înscriu în orizontul mizeriei aşteaptă creşterea celei mai frumoase dintre flori în acel spaţiu care oferă practic condiţii imposibile pentru dezvoltarea frumuseţii. Asta e provocarea care le devine scop suprem şi justificare în existenţă. Îşi doresc să cunoască acea strălucire care poate fi obţinută doar prin reflexia razelor de soare în ciobul de stilclă din noroi. Asemenea unor demiurgi închipuiţi vor să sfinţească acel loc sau să mîntuie acel om, să-l transforme în ceva ce fără ei n-ar fi putut deveni, şi asta să le fie opera vieţii. Indivizi cu obsesia ideii formative a celorlalţi şi-a spaţiului, falşi pedagogi şi rateuri ale propriei vieţuiri, mai speră să-şi găsească sensul în încercarea de-a înfăptui, undeva sau în cineva, un miracol. De ce ar alege frumosul în care nu e nici o nevoie de ei, care e constitutiv perfect? De ce-ar alege Paradisul opulent în perfecţiunea banalului, în detrimentul Iadului, unde pot arde sub flacăra multiformă a dezgustului care îi face să sară-n sus la orice pîlpîire cît de mică?

De fapt, oamenii care aleg mizeria aleg provocarea, supliciul asumat întru găsire, formare, creare. Ei vor să transforme imposibilul în posibil, deşi ştiu prea bine că acest fapt este o nălucire, o utopie. Ştiu prea bine că astfel fac o alegere irevocabilă. Îşi asigură nefericirea pentru totdeauna în faţa fericirii oricum iluzorii şi efemere. Dar pentru ei asta este singura expresie sub care pot exista, blestemaţi a priori. Nu le plîngeţi de milă, în mizeria lor, ei sînt, într-un fel, fericiţi.

Decalogul masochismului

Etichete

cele zece porunci, decalog, delir, luciditate, masochism

Dintr-o altă biblie a disperării

Nota autorului: Propun un ciclu de zece comandamente de „bună-comportare” existenţială a unui masochist, aflat ireconciliabil şi irecuperabil într-o dungă de hiper luciditate maladiv-degenerativă. Discipolilor care doresc să adere la acest cult le recomand imperativ (sic!) pe lîngă respectarea celor zece porunci o cură zilnică intensivă de adevăr netrucat şi de realitate nefardată. Cui se simte deja în „categoria grea”  îi adresez rugămintea de a contribui la decalogul masochismului cu un comandament-două, sau cîte îl lasă masochismul.

1. Să nu-ţi faci iluzii. Unui bun masochist nu trebuie să-i prisosească iluziile. Chiar mai mult, un masochist ar trebui să-şi încordeze toate resorturile fiinţei în direcţia anulării tututor visurilor şi tuturor iluziilor.

2. Să nu fii optimist. Un masochist cucernic, trebuie să se elibereze de povara gîndurilor optimiste care îl duc în ispita de a crede că ar putea trăi ca un om normal, sau – mai grav! – ca un hedonist. Un masochist cu scaun la cap ar trebui să se ferească de Maya, ca un creştin de Diavol.  Să nu-i placă fondantele care să-i păcălească papilele gustative, determinîndu-l să creadă în falsa dulceaţă a vieţii.

3. Să nu te bucuri. Un masochist dedicat convingerilor sale nu ar trebui niciodată să se încreadă într-o stare trecătoare de bine sau să îşi ia în serios jubilaţiile precare. Sînt o farsă existenţială.

4. Să nu iubeşti. Un masochist nu are nevoie de dragoste: nici să dea şi nici să primească. Doar să urască, cu toată fiinţa lui, orice ar putea candida la statutul de alteritate.

5. Să te urăşti pe tine însuţi cu toată fiinţa ta. Unui masochist ar trebui să-i fie silă de sine pînă la refulare de imaginea sa în oglindă, să-i repugne intelectul său, să-i facă rău priveliştea sufletului său.

6. Să nu-ţi doreşti nimic.  Un masochist nu ar trebui să ştie că este nedemn de lume şi că lumea este nedemnă de el şi de acea nu trebuie să aştepte binele sau frumosul de la nimeni şi sub nici un chip.

7. Să te laşi exploatat. Un masochist cu experienţă ar trebui să ştie că face parte dintr-un sistem care se bazează pe exploatarea reciprocă a indivizilor şi că nimic nu e gratuit pe lumea asta. Nu ar trebui să crîncnească atunci cînd îl pune cineva capră. Ar trebui ca poziţia respectivă să fie preferata lui.

8. Să te culpabilizezi. Un masochist va şti mereu că tot urîtul de pe lume, toată mizeria din preajma-i şi toată suferinţa i se datorează lui şi numai lui.

9. Să fii lucid. Nici în somn un masochist adevărat n-ar trebui să-şi odihnească gîndurile. Mereu există ceva ce merită disecat în 114.

10. Să nu te sinucizi. Un masochist nu are nevoie de soluţii simple la problema vieţii. Moartea e un cadou pe care nu-l merită nici un masochist cu principii.

Scot la vînzare masochism expirat

Etichete

cunoştinţe, etapă formativă, informaţii, limite, lleida, masochism, problematizare, sine

Lleida mi-a fost un chin. Un chin asumat ca etapă formativă. De fapt ca majoritatea experienţelor pe care mă conving cu vîrf şi îndesat de luciditate că mi-ar fi necesare la un moment dat. Aleg să mă înconjor de pînze umane prin care mi se lipesc insidios de piele şi prin care trebuie să-mi fac loc cu mîiinile şi cu picioarele în acelaşi timp sau/ şi de spaţii care ori să-mi repugne în chip emetic, ori să mă scufunde în mocirla propriilor neputinţe pestilenţiale, îndeajuns de intens încît să producă în fiinţa mea caducă o transgresare a limitelor.

Cum natura propriei mele persoane se înscrie, concentric, în natura general-umană şi anume, în aceea a lenei, eu ca fiinţă activă practic nu exist în afara stimulilor cu electrozi lipiţi de muşchii voinţei. De aceea din cînd în cînd consider necesar să-mi aplic nişte medicaţii fără să citesc prospectul ori posibilele efecte adverse. Ca orice nebun, cu luciditatea urcată pînă la limitele disperării mă supun periodic unor terapii cu şocuri electrice despre care, pe moment, nădăjduiesc că m-ar putea videca. În fapt, mai mult îmi accentuează demenţa visceral-nervoasă sub tara căreia fiinţez.  

Uatever.

Întoarsă dinspre un masochism străinesc, ceva mai elevat intelectual decît cel pragmatic pe care îl experimentez în Iaşi/România, văd că mi-am uitat prin bagaje un rest de conţinut intelectual lleidatan cu care nu mai am ce sa fac. L-aş da degeaba, cu drag şi cu entuziasm, pentru că ştiu că  şi cunoştinţele neîmpărtăşite, ca şi sentimentele, se neantizează în propria  lor sărăcie dacă nu se împart. Da’ nu-l vrea nimeni. Cine ar dori să-i povestesc despre metode de cercetare în media sau despre analiza discursului lui Teun A. Van Dijk, ori despre adaptarea unui roman la cinematografie?  Aştept cumpărători să-mi zornăie bănuţi de interes şi curiozitate la uşă. Accept ca monedă de schimb halba sau cartuşul. Nu, empatia costă prea mult şi oricum, eu sînt masochistă.

Tu ce te faci de Crăciun?

Etichete

2008, 2009, altruism, Anul Nou, clişee, Crăciun, egoism, hedonism, masochism, sărbători, urări

Nu fac urări de Crăciun sau de Anul Nou din aceleaşi motive din care nu spun cuiva „La mulţi ani!” de ziua lui.  Clişeele mă lehămesesc profund şi mă deprimă realmente. Şi cînd sînt nevoită sau alţii se aşteaptă să le adresez, şi cînd le primesc.

Cel mult, cu tot sictirul şi nihilismul care mă caracterizează, toată atmosfera artificial construită în jurul acestei perioade a anului îmi poate deschide ca o oportunitate ilegitimă un spaţiu strident de reflexie. Şi atunci mă gîndesc cum trebuie să mă străduiesc să fac în aşa fel încît să mă exprim faţă de unele persoane cu această ocazie, pentru ca tăcerea mea să nu fie interpretată în mod greşit ca uitare. Mă caut ca un Moş Crăciun în traista ţestei de cuvinte care să fie nici frumoase nici urîte, nici false nici sincere, nici formale nici informale, nici calde nici reci. Refuz fraze sau expresii care cer la final semnul exclamării. Spre ruşinea mea, în contexte „prea sociale” zic, trăgînd bine aer în piept, prea-comunul „Crăciun fericit!” şi mă ascund repede în uitare faţă de cele spuse.

Ca „acte” specifice perioadei, de obicei fac decoraţiuni interioare, justificîndu-mi conformismul ca pe o provocare de natură estetică. Apoi încerc să fug, cît mai departe de „cerinţele” perioadei, într-un soi de izolare cu cîţiva oameni importanţi. Dacă nu se poate, atunci stau îmbufnată şi sînt a dracului, luînd în deşert şi derîdere comportamentele, sentimentele şi afectele care îi înobilează brusc pe unii la oră fixă şi într-o zi anume. Suport pupăturile de la rubedenii cu aceeaşi lehamite şi răspund la telefoanele care încep toate cu aceleaşi exclamaţie, aşijderea.

Anul ăsta mă confrunt cu singurătatea lleidatană şi cu entuziasmului unei călătorii prin capitalele Spaniei. Mi-aş căra laptopul cu mine ca să vă scriu ce văd, însă nu ştiu dacă la hotelurile cele mai ieftine wireless-ul e inclus în preţ. Dar oi vedea.

Principiu pre pricipiu călcînd, aş ura la toată lumea „Masochism fericit!” şi „Să vă fie Anul Nou într-un egoism propice!”, dar nu-mi permit să fiu tocmai de Crăciun atît de selectivă în adresare, cînd toată lumea stă la mese festive şi e într-un asemenea hal năpădită de orgasmul hedonismului şi al altruismului.