Războiul de secesiune a sentimentelor

Etichete

afect, împotrivire, belicos, bătălie, dragoste, luptă, masacru, provocare, redute, război, secesiune, sentimente, teritorii

Ceea ce-avem ne prisoseşte. Ne este plictis, sufocare, chin, dezgust. Pentru că ne place ipostaza de cuceritori, iubim asediile şi războaiele mai presus de orice platitudine sinonimă păcii. Ne motivează redutele cele mai înalte, teritoriile cele mai bine păzite şi fiinţele imposibil de supus. Ţara noastră de baştină are graniţele sufocant de strîmte pentru avîntul nostru interior, iar indivizii ce ne înconjoară ne sînt atît de-aproape, încît prea uşor îi confundăm cu nişte paraziţi. Paradoxal oarecum, nu ne orientăm însă spre vreun tărîm mirific, ci tot spre unul colcăitor – e singurul care ne-ar putea justifica războaiele împotriva tuturor şi a noastră înşine. Altfel, cum ne-am putea masacra constant în virtutea unei bune credinţe, renaşte apoi din propria mizerie, îmbăiaţi în propriul sînge, pentru a porni de fiecare cu un chip nou spre următoarea bătălie?

Ne place al dracului împotrivirea, ne extaziază provocarea şi ne magnetizează neprevăzutul. Înfrîngerile suportate sînt o specialitate în sînge pe care o preferăm mai presus de toate, condiţia fiind doar ca lupta să fie dreaptă şi duşmanul cel mai vajnic dintre toţi – astfel încît, tot ceea ce am dobîndit sau am pierdut să se investească de sens. Ceea ce ni se se serveşte pe tavă, fără să fi fost în prealabil supus osîndei şi carnagiului, ne provoacă scîrbă. Ne strînge stomacul şi ni-l scoate de la inimă pe cel ce ni se oferă aşa, facil. Carcera temporară o trăim cu voluptate, ca pe o premisă pentru a trezi în noi dorinţa de libertate, care în lipsa constrîngerilor, ar rămîne condamnată într-o latenţă.

Disperarea şi furia ne sînt motoarele existenţiale pe care le putem ambala la maxim pentru a ne propulsa în existenţă. Ne impulsionăm astfel prin răzvrătire, inducîndu-ne o perpetuă stare de asediu care să ne ţină în viaţă. Convinşi de ura noastră şi acaparaţi de înverşunare dăm din coate ca şi cum am trage cu arma. În determinarea noastră şi-n virtutea spiritului belicos, ne luptăm de fapt ca să ne ucidem programat şi sistematic toate sentimentele. După război ne alegem însă doar cu schijele implantate în suflet ale unei iubiri prea mari.

Layoutul masacrului fiinţial. O reprezentare grafică a compromisului

Etichete

11-M, alegere, compromis, design, existenţă, fiinţă, layout, masacru, proiect grafic, sine, tragedie, tren, viaţă

11-M al nostru

E drept că nu poţi trăi în lume fără a te mutila puţin în fiecare zi. Fără a te supune masacrului compromisurilor, fiind sadic cu sentimentele tale şi masochist în gîndire. Ne construim scheletul după tiparul societăţii. Ne clădim fiinţial după cum am fost educaţi. După modelul strîmb care ne-a fost impus de diverse instanţe cu etichetă falsă de ascendent, de impostori cu ecuson de formatori care ne-au convins că ar trebui să fim altfel decît sîntem de fapt. Adesea am contestat acest ar trebui, din prea multă dragoste pentru credinţele noastre, însă nu pînă la capăt. „Cine l-o fi normat pe trebuie?”, ne întrebam în gînd, sufocaţi de anxietate şi de năzuinţa de-a ne îmbrăţişa propriul adevăr pînă la sînge. Chiar. Cine i-a conferit legitimitatea şi ce-i face pe toţi să fie supuşi orbeşte acestui principiu abuziv axiomatic? De ce este trebuie numai unul? Ce e  acel ceva care ne face să ne ciopîrţim carnea dorinţelor, să ne măcelărim fetişurile ca pe nişte ruşini, să ne îngropăm iubirile ca pe nişte incesturi, să ne legăm la ochi propriile convingeri? E el mai breaz decît îndrăzneala noastră de-a fi?

Ne-am obişnuit a ne asocia (şi asemăna) cu faţa cuminte, gri, conservatoare şi austeră a unor ziare „seriose”. Ne-am învăţat că nu avem voie să ieşim prea mult în evidenţă, pentru că acest lucru ar atrage de la sine etichetarea de „scandaloşi”. Ne-am resemnat să ne purtăm sufletul asemenea unui deşert de plumb, care să ne determine automat prin natura sa să nu vrem să persistăm prea mult pe pagina de gardă a trăirilor noastre. Să nu mai putem să ne răsfoim gîndurile şi să ne prindem privirea printre lucrurile din viaţa noastră ştiind că designul lor e plictisitor şi că nimic nu ne va face să mai vrem să ne citim. Sîntem convinşi că e bine să nu ne afişăm în prea multe  poze mari, autentice  atunci cînd păşim în societate. Dacă avem în structura noastră fiinţială elemente contrastante proiectului grafic care ne-a fost destinat să-l îmbrăcăm toată viaţa, trebuie să ne prelucrăm esenţial în Photoshop. Dacă fiinţa noastră este însîngerată, ştim că nu putem lăsa să se vadă acest lucru pe prima pagină. Mai degrabă arborăm simbolic, o expresie de complezenţă, neagră în sinceritatea ei ca un steag de doliu. Ne prostituăm în metafore aluzive şi în texte lungi, rupte ca de nişte intertitluri de un rîs care-i mimat.

Toata acestea pot funcţiona, coerent şi convingător, aparent decent, pînă la momentul unei tragedii. Atunci proiectul grafic se modifică intempestiv. Ceea ce ocultam pînă atunci e scos la vedere, organele dorinţelor apar împrăştiate pe şinele de tren ale existenţei ca după o explozie a însuşi trenului pe care l-am ales pentru trece prin viaţă, ca printr-o lume străină de împlinire. Tragedia e momentul cînd sinceritatea ne adună în piaţa publică, alături de milioanele de sentimente pe care le-am reprimat şi ne cere să vărsăm lacrimi pentru acele trăiri pe care le-am omorît în atentatele împotriva noastră înşine. După zilele de doliu, e însă musai să ne prezentăm la alegeri. Am înţeles că, pentru a evita un alt dezastru,  proiectul grafic al propriei existenţe trebuie să ni-l construim noi.