Scrieţi, uăi români, cu diacritice!

Etichete

diacritice, ignoranţă, limba română, mutilare, români, scris, tară, web

Unul din lucrurile care mă revoltă pînă la exasperare e scrisul în limba română fără diacritice – pe blog sau oriunde în altă parte. De fapt, impropriu spus în limba română, dacă e fără diacritice. Bine face taică-miu, profesor la Politehnică în Iaşi, că nu le primeşte studenţilor temele care nu sînt scrise propriu-zis într-o limbă anume. „Nu ştiţi să scrieţi cu diacrticie? Dacă nu ştiţi, spuneţi, că vă arăt”, pe ideea că scrisul corect e o chestiune care ţine de bun simţ şi decenţă formativă, şi nu de profesiune. Reacţia studenţilor este evident una de oftică: „Pentru o chestie de genu ăsta, lipsită de importanţă, să ne chinuim noi de pomană, da ce contează că e cu sau fără? Tot aia e!”.

Înainte de toate aş avea o întrebare pentru cei care aparţin categoriei „ştiu şi pot, dar mi-e lene/ nu vreau/ aşa m-am obişnuit”: aţi încercat să citiţi cu voce tare, sau măcar în gînd un text, aşa cum e scris el, literal, fără diacritice? Da, „vă vin” pentru că dumneavoastră aţi învăţat să scrieţi şi să vorbiţi de pe texte cu diacritice. Trist e că „fenomenul” scrisului fără diacrtice nu e neajunsul celor puţini şcoliţi în utilizarea calculatorului (şi în general), dar şi a persoanelor cultivate pentru care obişnuinţa e un fel de maladie. Văd bloguri cu un conţinut consistent ale unor jurnalişti sau chiar scriitori cărora le lipseşte „igiena” completă a limbii – adică scrierea conformă şi repsectuoasă cu diacritice. Eu însămi mă obişnuisem să scriu mailuri, să scriu mesaje şi commenturi pe la bloguri fără (imitînd obişnuiţa din juru-mi), însă venirea în Spania parcă mi-a dat o palmă peste neruşinarea comodităţii mele precare. De cînd sînt aici, nici că am citit vreun tip de text în catalană sau în castellană scris fără accente: nici în ziarele online, nici pe bloguri, nici la comentarii şi nici în mailuri. Şi nu e vorba de sunete şi litere diferite, ca în română (a căror folosire dă naştere la un alt cuvînt), ci de nişte „amărîte de accente” – din perspectiva noastră. Însă nu sînt „doar nişte accente” din perspectiva nativilor, au rostul lor şi sînt inerente limbii. Oamenii se respectă, îşi respectă limba într-un mod firesc şi, aş putea spune, aproape organic: în spaniolă şi respectiv catalană, aşa se scrie. Mi se pare normal. Ce m-a înfuriat de-a dreptul a fost că am văzut commenturi date de români pe nişte articole din ziare spaniole şi erau scrise foarte corect în castellană – cu accente, cu tot ce trebuie. Nu îmi amintesc însă de comentarii date pe articole de presă online cu diacritice în limba română. Mîna nu se poate învăţa să se dea pe tastatura românească, dar pesemne că pe cea spaniolă primeşte şi un bonus pentru eficacitate. Dacă româna tot n-a avut niciodată prestigiul unei limbi universale, păi de ce vorbitorii ei nativi să catadiscsească să-i respecte specificul?

În accelaşi soi de mutilare neruşinată a limbii române în termeni de grafie digitală aş integra şi prescurtările de sorgitne pseudo-engleză gen „k” în loc de „ca” şi „u” în loc de „tu” sau de „tine” (asta nici nu mai contează) şi multe altele. Acestea se motivează cu „economia de timp” şi cu cea de caractere (în cazul SMS-urilor). Însă cînd scrii în loc de „care”, ”kare”, ce prescurtezi? O soluţie pentru imperativul pragmatic al precurtarilor ar fi abrevierile, dar se pare că s-au demodat. Tînăra generaţie, concentrată pe hi5, propune spre uz un nou limbaj. Am auzit de la profesori de liceu că acest argou web pătrunde şi în reflexul scrisului de mînă. Deja nu mai e vorba de ceva de bon ton, ci de o maladie care se organizează şi organicizează în tară.

Parcă îmi şi imaginez în vreo cîţiva ani cum într-un îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie al limbii române aceste derapaje vor deveni normă pentru că uzul lor exhaustiv va prevala, pragmatic vorbind, asupra componentei etimologice a limbii. Atunci vom scrie în limba română fără diacritice şi cu „k” în loc de „c”. După cum se vede, în România, limba se va reforma înaintea politicii şi a economiei.

Limba e pentru dragoste

Etichete

îndoctrinare, catalană, Catalunya, dragoste, dragoste de ţară, limba română, România, spania

De o lună sînt cea mai frustrată şi mai îndrăgostită fiinţă din lume, atît de îndrăgostită încît aş fi în stare să accept orice provocare, oricît de îndrăzneaţă, numai să fie în limba română. E vorba, evident, despre o dragoste autentică de limbă şi de o frustrare lingvistică şi mai autentică, manifestată în raport cu un naţionalism catalan ieşit de sub orice simţ al ridicolului.

M-am săturat de atîta pornografie promovată prin toate canalele şi tipurile de producţie media şi, vulgar spus, pe cale orală. Concret, cel mai „porno” schimb de replici ever: înregistrat la un curs educativ la Universitat de Lleida despre concepte operaţionale narative în film: „En el futuro tots parlan en catala?/ – Si, si, es una llengua universal!”. Faptul că era vorba de un film SF e mai puţin relevant în acest context (în film fanul FC Barcelona care vroia să se sinucidă pentru că echipa favorită avea să piardă în viitor cu Real Madrid cu 0-10 era construit de manieră realistă şi foarte serioasă), date fiind multiple surse şi forme de manifestare ale aceleiaşi obsesii.

Să detaliez, dar mai întîi cîteva precizări. Catalunya nu e în Spania decît geografic. Toată lumea din Catalunya e cunoscătoare de castellană (spaniolă) dar refuză firesc, convins şi cu obstinaţie să vorbească. Cu studenţii străini, autohtonii sînt foarte atenţi să le ofere fel de fel de facilităţi şi gratuităţi pentru învăţarea catalanei. Însă, dacă pe vreun masochist îl pune dracu să încerce să înveţe sau să se exprime în catalană  şi în mod nevinovat va greşi amestecînd cele două limbi al naibii de similare – castellana şi catalană – va fi supus oprobriului public şi general al privirilor dezgustate pentru „crima” comisă de a fi aglutinat ilegitim două limbi istoric, cultural (pînă şi lingvistic ai putea crede!) antagonice.

Singura seară în care chiar m-am distrat cu poftă aici a fost aceea cînd am fost martoră la o piesă de teatru despre Erasmuşi organizată de Serviciul Lingvistic, din care răzbătea forţa auto-ironiei, ceea ce nu aş fi putut crede despre catalani după un tur al Barcelonei care parcă ar fi fost un tur al Catalunyei. Replică cheie (cheie ironică însă de această dată): „Catala es la llengua de tot: des tratates filosofico a novelas pornograficos”. De aici, ce şi-ar putea dori mai mult studentul Erasmus, „che es una classe de mamifero”, decît „porno en catala”?

Aşa că am hotărît că dacă tot catalana „es una llengua universal”, „ara i en el futuro”, voi refuza să citesc vreo bibliografie care-mi va fi recomandată în castellană. Şi voi spune, parafrazînd tiparul prostituţiei „erasmice” – „la mine sau la tine”- , cu dragostea de limbă învăţată aici şi din păcate nu în ţară:  „în română sau în catalană?”