Sex tantric pe patul de moarte

Etichete

amintire, amărăciune, anamneză, înec, corabii, dracu, iluzii, lehamite, mar adentro, moarte, pat, peşti, remuşcări, sine, singurătate, suflet

Mar adentro,
mar adentro.

Y en la ingravidez del fondo
donde se cumplen los sueños…”

Aştept. De data asta chiar habar nu mai am ce. Uneori chiar uit că aştept, aşa ma ia un somn rău, de parc-aş avea cîte-o piatră de moară împlîntată în fiecare muşchi şi schije dincolo de pupile. Doar stau, ca lehuză după o naştere care n-a mai avut loc, într-un pat de lehamite în care mi-am deversat toate amărăciunile şi-am sîngerat ruşinos, în văzul lumii, pînă mi-am epuizat toate iluziile. Acum am rămas singură, toţi ceilalţi s-au retras în lumile lor şi m-au lăsat numai c-o mine nefolositoare, dar folosită şi dezgustătoare, ca o carne putredă. Mi-e scîrbă de ce-am devenit, dar încerc să mă obişnuiesc cu mirosul pestilenţial şi cu gîngăniile remuşcărilor pe care le alung cu mîna de fiecare dată (nu, să le strivesc, nu mă încumet). Oare de ce mă bîzîie aşa insidios şi redundant de parcă aş fi murit? 

Cred că m-aş putea cataloga ca bolîndă. Nu mai am loc de mine, mă sufoc în fiecare noapte cu propriile coşmaruri care mă fac să mă trezesc prematur. Sufăr de-un nu mai ştiu ce şi tot aştept. Nu mai am ce încerca. Nu mai vreau nimic, nu mă mai ştiu, nu ştiu să mă mai caut, nu mai caut să mă mai pricep. Resursele zac latent, pe fundul mării unde mi s-au înecat corăbiile. Pînzele lor le mai am, totuşi, păstrate. Mă învelesc în ele, că-mi miros a briză şi-mi mai aduc aminte de mine pe vremea cînd vroiam să stau în picioare pe creasta valului.

Îmi aduc din ce în ce mai greu aminte de mine. Anamnezele se produc rar şi forţat, cîtă vreme nimeni nu-mi serveşte la pat vreo madlenă. Memoria involutară sondează leneş cuvinte, gesturi, priviri. Cînd mi se pare că mă mai întremez puţin, cîte-o muscă neagră şi sîcîitoare mă readuce în prezent. Plesnesc din palme în gol. Nici de data asta nu prind nimic. La fel cum nu prindeam nici pe mare. Nici un peşte nu-mi cădea în undiţă sau în plasă. Mai degrabă se prindeau printre nade şi mureau pe-acolo decît în corabie la mine. Greu mi-a mai fost să pricep că niciodată, nici un peşte nu va trage la mine,  să-i simt şi eu zbaterea între palme şi agonia, pentru ca apoi să simt bucuria de-ai da drumul şi-al elibera de mine. Că n-am vocaţie de pescar şi că stau de pomană şi înfrunt furtuni pe mare m-am încăpăţinat să nu pricep.  Era evident – mai ales pentru mine – dar m-a pus dracu să aştept şi să întind pelteaua transparentă a nădejdei ani de zile.

Cred că am îmbătrînit. De atîta soare m-am înoptat şi de-atîta apă am început să mucegăiesc, să mă macin ca o piatră. Pe zi ce trece mă detest din ce în ce mai mult. Mi-e dor de mare, dar zău că nu mai am energie de-mpletit nuiele la vreun vis care să mă poarte în larg. Nici pe băncuţa de lemn din mijlocul sufletului nu mai ies. Pe dracul ăsta sentimental l-am exilat dincolo de uşa interzisă pe care-am ferecat-o c-o cheie pe care am aruncat-o în mare. Mi-am zis că, de s-ar întoarce singură la mal, atunci n-o să ignor semnul. Şi mi-am mai zis că, de mi s-ar întinde o mînă pe care s-o simt cu ochii închişi, o să mă apuc de ea s-o mai iau o dată de la capăt. Uneori am halucinaţii cu acea mînă care mă învăluie, mă iubeşte şi mă ajută să mor pe nesimţite. Însă mă trezec mereu cu-aceaşi spaimă şi sete, de cîte-o altă moarte.

Tu mirada y mi mirada
como un eco repitiendo, sin palabras
‘más adentro’, ‘más adentro’
hasta el más allá del todo
por la sangre y por los huesos.

Pero me despierto siempre
y siempre quiero estar muerto.”

Se caută morcov pentru mortul viu

Etichete

delir, eu, instinct de supravieţuire, lehamite, moarte, morcov existenţial, sine, tristeţe

Grea şi densă ca o ceaţă în care nu se mai poate înfige nici un cuţit al speranţei, substanţa lehamitei îneacă fiinţa în abulie. Într-o depresie pasivă, în care voinţa este abolită, reflexele blocate şi sinapsele compromise, individul se abandonează letargiei. Fiinţa se transformă într-o fantomă, care pluteşte printre realităţile evenimenţiale, peste înfruntările umane şi meandrele concretului. E o formă de capitulare în faţa infinitului rău al existenţei care a prins sinele în capcana derizoriului şi l-a anihilat prin patibularea iluziilor. E ca şi cum n-ar mai fi. Nu mai simte nici furie, nu mai este cuprins de nici o înverşunare. S-a abandonat tristeţii lungi şi amare, plutind în afara gravitaţiei şi, cumva, paradoxal, în virtutea ei. Nici durerea n-o mai simte ascuţit, ci ca pe o piatră pe suflet.  Ca şi cum toate mizeriile i s-ar fi adunat de printre viscere şi i s-au depus la inimă. E ca şi cum ar dormi, prins într-un coşmar în care visul îi e halucinaţie. Totuşi simţurile îi sînt treze: înregistrează, dar nu au şi putere de procesare. Eul e mîncat pe dinăuntru. E ciung. E sterp şi impotent. Paraliticului îi rămîn doar ochii conştiinţei mobili. Nu se poate ridica din patul mortificării unde s-a întins pe spate, cu privirea ţintind tavanul care-i reflectă golul din el. A orbit peste noapte, vede lumea într-un alb total, ca într-o lumină orbitoare. Nu mai are nimic, nu mai este nimic. E ca şi cum ar fi dispărut, şi-ar fi ieşit din sine, şi-ar fi desprins fiinţa de trupul unde şi-a abandonat ca cerber care nu mai are ce veghea, conştiinţa de sine.  Cu interioritatea devorată, secătuit de substanţă vitală, îşi scoate ultimul fir de viaţă de care se mai ţine, la mezat. Se vinde cui îi oferă primul un morcov existenţial viabil. Ar vrea ca prin firul pe care îl întinde, să fie scos din groapă. Mortului viu ceea ce îi mai comandă e doar instinctul pervers de supravieţuire care tînjeşte după miracol.

Mizerie şi dezordine

Etichete

camera mea, căldură, dezordine, dulap, frig, lehamite, lleida, lumină, mizerie, ordine, singurătate, soare, suflet, uşi

Unele ziceri-clişeu mă simt nevoită să le îndreptăţesc, cum ar fi aceea că organizarea şi aspectul spaţiului camerei tale reprezină o reflexie sau o proiecţie a propriei interiorităţi sufleteşti.

Tot observ că, de zile bune în şir, în camera mea din Lleida, e dezordine şi mizerie, dar eu nu fac nimic în acest sens. Intru, mă uit, mă dezgust, calc cu grijă şi încerc să nu mă ating prea tare de mobilierul pe care praful s-a strîns şi s-a sucit după bunul plac. Patul nu mi-l fac niciodată, pătura stă mereu dată la o parte, cearşaful mototolit în partea dinspre perete, perna apăsată şi „aşezată” cîş. Din dulap se văd ieşind o mînecă de la o bluză şi toarta de la o geantă, care atîrnă peste stratul de praf de dedesubt. O uşă stă crăcănată pe jumătate, aşa încît să se poată lesne observa mormanul de haine amestecate ca într-un coş dintr-un magazin second hand, care mai stă şi să se prăvălească drept în mijlocul camerei. Vorbind de uşi… În camera mea toate uşile scîrţîie –  şi cea de la intrare, şi cea de la balcon, şi cele de la dulapuri, pînă şi sertarele. Ignor sistematic faptul că le-aş putea unge.

Oglinzi n-am deloc. Doar una foarte mică în care mă machiez. Am în schimb odorizant de cameră, ca să miroase strident a flori şi-a primăvară. Am şi un copăcel. Era mic şi bogat, plin de frunze cărnoase de o culoare verde crud, brăzdate cu dunguliţe fine, albe. Acum copăcelul meu începe să nu mai fie, deşi îl ud de fiecare dată cînd îi simt pămîntul uscat. Devine din ce în ce mai spîn pe zi ce trece. Frunzele îl părăsesc, unele dintre ele uscate şi putrezite, însă cele mai multe încă verzi şi sănătoase.

Am şi un carton galben prins în pioneze pe peretele de deasupra patului, pe care mi-am propus să adun gînduri şi să reţin întîmplări. Pe margini am scris doar vreo două citate, din amintiri şi memorie, în rest, centrul a rămas gol, neatins.

În camera mea e mereu frig. Poate pentru că las tot timpul uşa la balcon deschisă. Nu mă pricep niciodată să anticipez cît de rece va fi ziua respectivă, de aceea, de cum mă trezesc şi pînă mă culc las frigul, ceaţa sau ploaia să intre şi să-şi facă de cap. Eu însă mereu aştept să pătrundă căldura şi soarele, să facă particulele de praf să danseze brownian prin aer. Dar pesemne că şi luminii i-e lehamite să pătrundă la mine în cameră.