Decojind ceapa

Etichete

întîmplare, bine, braţe, ceapă, decojind, dig, esenţial, foi, frumos, inimă, lacrimi, miracol, realitate, rău, suflet, urît, viermi

Am decojit realitatea de visuri ca ceapa de foi, pînă la lacrimi. Ceea ce mi-a rămas este o inimă uscată, cu un miros înţepător de deznădejde. În miezul lucrurilor nu am găsit decît viermi care devorau hulpav şi nestingherit esenţa. Mi-am întors de fiecare dată privirea, alungînd priveliştea cu noi iluzii. De fiecare dată însă, imaginea revenea, mai pregnantă şi mai pestilenţială, atacînd mereu esenţialul.

Am trăit să văd cum putrezesc sentimente, cum se calcifiază ambiţii, cum se ciobesc gînduri, cum se dezintegrează fiinţe dragi. Am deprins să nu mai pun mîna la ochi şi să-ncerc să protejez miezul cu propria carne. Credeam că eu sînt imună, că pot suporta orice invazie de devoratori fără ca aceştia să-mi ajungă pînă la inimă, datoria mea fiind să-i protejez pe cei prea iubiţi. Însă, prin mine, ca printr-o folie transparentă şi fără de viaţă au pătruns viermii care au distrus tot ce aveam mai de preţ. Mereu mi-am imputat vina, cu lovituri repetate de pumnal, căzînd pe brînci. Însă, niciodată nu am reuşit nimic. Realităţile îşi vedeau de destinul lor, ca şi cum eu nu aş fi existat. Nici o pavăză aşezată de mine în faţa răului nu a avut tăria de a fi zid între frumos şi urît, între bine şi rău ori între miracol şi banala întîmplare.

Decojindu-mi fiinţa precum ceapa de foi, rămîn cu un suflet ca un şvaiţer şi cu o existenţă ca o piatră măcinată de valuri. Mă aşez îndărătul digului, unde se duc să moară în braţele viermilor toate moluştele fără cochilie.