Viaţa în jurul catedrei (II)

Etichete

admiraţie, învăţare, concepte, cunoaştere, cuvinte, cărţi, faptă, gîndire, Idei, impostură, intelect, invidie, legitimare, privilegiu, proşti, senzaţii, trăire, trăiri, viaţă, vorbă, şcoală

Din ce n-am trăit, dar am gîndit

Mi s-a spus mereu că sînt mai bună la vorbă decît la faptă. Că nu sînt de pe lumea asta, că ar trebui să gîndesc mai puţin şi să trăiesc mai mult. Că mi s-a spus cu drag, cu reproş, cu sarcasm, cu dispreţ, cu admiraţie sau cu invidie intrinsecă, cu empatie sau fără empatie, cert e că mi s-a zis mereu făcîndu-se apel la statutul oarecum privilegiat al celui care şi-a permis să se păstreze la distanţă de lucrurile care se întîmplă chiar lîngă el, de contingenţele (uneori) derizorii ale concretului imediat şi de condiţionările pragmatice ale acestuia fără „a se murdări pe mîini” sau „a-şi rupe spatele”.  Nu pot să spun că nu am avut bafta de a mă fi născut într-un mediu care să-mi permită să mă păstrez şi să mă rezerv pentru cultivarea activităţilor de tip intelectual. Dar nu pot să spun nici că această baftă a fost neapărat un privilegiu.

Credeţi-mă că, aşa cum unii nu reuşesc să pătrundă semnificaţia unei scrieri, să găsească şi să interpreteze mesajul unei opere de artă sau să problematizeze un fenomen din natură făcînd apel la abstractizare – şi astfel se simt neputincioşi sau sînt numiţi proşti –, aşa şi cei care nu au fost învăţaţi decît să-şi gheboşească neuronii în fel şi chip resimt tot o neputinţă echivalentă unei prostii esenţiale: netrăind unele lucruri pe pielea lor, nu reuşesc să pătrundă sensul vieţii consumate cu trupul şi cu sufletul, al rodului dobîndit cu preţul muncii fizice. Vă mărturisesc că eu i-am admirat întotdeauna pe cei care au învăţat mai întîi să trăiască şi apoi să gîndească şi pe cei care nu au aflat ce ar putea fi viaţa exclusiv din cărţi şi prelegeri, ci şi alergînd desculţi prin iarbă sau răscolind pămîntul pînă la epuizare. I-am invidiat pentru că i-am perceput ca fiind mult mai autentici şi astfel m-am simţit eu însămi o închipuită aflată într-o perfectă impostură existenţială, pe care n-o legitimează nimic să vorbească despre viaţă. Aşa am ajuns să tînjesc după trăirea în concret şi-n imediat ca experienţă esenţială a existenţei, pentru că mi-am dat seama că oricît aş citi, aş lucra şi aş studia nu o să am parte de intensitatea trăirii şi legitimitatea pe care ţi-o dau clipele de sub soare sau ploi, resimţite cu sufletul, înregistrate cu simţurile şi nu gîndite cu mintea şi mai pe urmă turnate cu sau fără iscusinţă în cofrajul cuvintelor. Ca să pot spune şi eu pe urmă „Zic pentru că am trăit!”, nu „Zic pentru că aşa am citit!”.

Într-un mod paradoxal, experienţa aproape exclusivă a şcolii m-a făcut să ajung departe şi să rămîn în acelaşi timp în urmă. Prea aproape de idei şi concepte şi  prea departe de trăiri şi senzaţii. Mi-aţi putea spune că discursul meu este ipocrit, pentru că nimeni nu m-a împiedicat să renunţ la viaţa caldă de laborator pentru cea rece sub cerul liber şi astfel măcar să încerc să-mi trăiesc teoriile. Dar vedeţi dumneavoastră, v-am avertizat de la început că s-ar putea să fiu mai bună la vorbă decît la faptă.

Voi reveni, totuşi, să vă mai împărtăşesc cîte ceva din puţinul trăit şi prea multul gîndit.  

Viaţa în jurul catedrei (I)

Etichete

academic, învăţare, catedră, curs, demers, devenire, formare, magnetism, mediu, modele, monotonie, muncă, predare, profesorat, profesori, schelet, standarde, valori, viaţă, şcoală

Modelul liniar al devenirii

Existenţa mea s-a împărţit mereu static, metodic şi nespectacular între mersul programatic la şcoală, studiul temeinic (nu, tocilară n-am fost), cîteva fetişuri cultivate (le puteţi spune şi  pasiuni, hobby-uri sau obsesii) şi multă visătorie auto-alimentată. Nimic palpitant, nimic care să distrugă rutina, să-mi schimbe cursul monoton al vieţii sau să mă arunce în nebunii ori rătăciri esenţiale. Ceea ce mi-au fost impulsuri afective sau emoţionale, le-am consumat sponan şi asumat, dar nicidecum nu le-am cultivat sau perpetuat, fiindcă nu m-au convins că ar putea fi mai mult decît contingenţe derizorii, care nu s-ar fi alungat de la sine dacă nu le-aş fi dat eu însămi uitării. Nici o activitate mai profană ori mai practică nu a reuşit să concureze cu prioritatea învăţării (la început impuse, apoi auto-impuse). De aceea, demersul devenirii mi-a fost oarecum liniar şi s-ar putea considera, academic. Eminamente previzibil (privind acum uşor în urmă), viaţa mea s-a organizat în jurul catedrei. Modelele mi s-au ales dintre profesori, pasiunile la fel, motivaţiile, valorile, conduitele şi multe dintre opinii  îşi au sorgintea în anume discursuri, peroraţii şi demonstraţii suţinute de la catedră, împotriva cărora spiritul meu critic a rămas neputincios şi fascinaţia, captivă. Aşa că, eforturile şi resursele mele s-au aglutinat aproape toate  întru o cît mai bună prestaţie şcoalară, munca academică devenind cu timpul pentru mine un de-la-sine-înţeles, indiferent de cum s-au schimbat etapele de şcoalizare şi de cum mi s-au dezvăluit potenţialele traiecte alternative ale devenirii.

Nimic nu a putut egala mangnetismul meu faţă de spaţiul şcolii şi faţă de nişte oameni care se leagă inextricabil de activitatea predării şi învăţării (chiar dacă am avut nemuţumirile şi neajunsurile mele în raport cu indivizi care îl populau sau cu reguli care îl normau). M-am format astfel pe un schelet delimitat şi cel mai adesea impus de un mediu care mi-a oferit repere deţinătoare de pretenţii şi standarde care dădeau peste nas şi celor mai preţioase orgolii infantile. În faţa acestui scenariu de viaţă trasat aproape de-a gata, individualitatea mea (niciodată îndeajuns de puternică, îmi reproşez eu) nu a ezitat a se plia.

Ca şi cum aş fi fost un tren care mergea ca uns pe şinele sale precis delimitate (de alţii, nu de mine însămi), nu mi-am pus niciodată altfel decît ipotetic problema că aş putea renunţa la şcoală pentru a face altceva. Nici măcar în momentul cînd traseul meu de formare academică a atins un prag la care aş fi putut intra în cîmpul muncii. Soarta mi-a oferit un prilej de prelungire a copilăriei şi de-a fi un etern învăţăcel: de-a învăţa să-i învăţ şi eu pe alţii, aşa cum am fost eu învăţată. Nimic mai măgulitor pentru un împătimit al ideilor de şcoală, de formare, de devenire, de învăţare etc.

Şi totuşi, momentele în care m-am întrebat „ce-ar fi dacă trenul meu ar derapa?” mi-au fost perpetuu prezente în minte. Aş putea să învăţ să nu mai învăţ, descoperindu-mi libertatea de a trăi? Nereuşind şi negăsind alternative cu un mai mare potenţial fascinatoriu, răspunsul pe care mi l-am dat de fiecare dată a fost „nu”.

Voi mai reveni, inevitabil, cu scrieri pe această temă.