Mergem sau mai stăm?

Etichete

aşteptare, iluzie, imagine de sine, niciodată, scuze, sine, speranţă, viaţă

Cum mai poți să stai, așa, să aștepți ceea ce știi că nu va veni niciodată? Cum poți să te ștergi de gînduri și de oameni cu dosul palmei și să te închizi în ghemul acesta de fiere? Cum poți să crezi că vreodată mîngîierea unei iluzii o să mai poposească asupra-ți cu vreo nălucire de speranță? Banca de visuri s-a închis. Să te văd cum o să arzi pozele amărăciunii ca să reușești să te mai încălzești la vreun foc al inimii.

Te-atacă boala inadecvării la lume ca o molimă și te roade. Ești om mare și ar trebui să îți aparții în întregime. Dar tu, ca un adolescent întîrziat, ai vrea să te mai vinzi puțin pe altarul unei promisiuni deșarte. Nu vezi că bisericile s-au închis, deși tu însuți ți-ai dat idolii jos de pe pereții. Tu le-ai spart statuile și le-ai ciopîrțit amintirile. Ai crezut că așa va începe viața ta. Că fără ei vei fi liber. Dar ai văzut că fără ei ești nemaipomenit de singur. Nu singur cum ai fost dintotdeauna, ci rătăcit pe un drum care nu e nici al tău și pe care cei ce te-au trimis nu te însoțesc. Ești tu, cu tine, fără de tine, fără de ei. Plecat să te cîștigi, te pierzi, înhămat pe o cale pe care ai fost mînat de cele mai bune sau mai perfide intenții. Dar te-ai blocat. Și te sufoci. Te sufoci de tine și asudezi de povara pe care ai primit cu drag, entuziasm și responsabilitate s-o porți. E mai mult decît ai putea duce și te oprești în mijlocul drumului. Stai și aștepți.

Mai ții minte ce fălos erai tu, cu iluziile și crucile altora după tine? Aveai principii, te rupeai în discursuri, îți înșirai neîncrederea în sine și în lume ca pe un drapel. Credeai că la un moment dat sacrificiile vor fi răscumpărate de un miracol.

Acum îți este doar frică. Tremuri ca un pui căruia nu i se mai justifică vreo aripă deasupra-i. Ai crezut că o să zbori; evident, sus și departe. Dar te zbați ca o rozătoare care scurmă în pămînt după o amărîtă de rîmă. Nu te-ar fi hrănit nici aia, dar ți-e foame. Îți rozi din carne și din viață, îți mesteci rostul pierdut căutînd să te justifici. „De ce am ajuns aici, unde merg? Parcă vreau să mă opresc, dar nu pot. Parcă aș vrea să continui, dar tot nu pot.” Ești ridicol, știi prea bine, atîtea lamentații, atîta caz de propria ființă. Te bagi în seamă prea mult. Te iei în proiect prea puțin. Dar aștepți. Aștepți omul care să te ridice din gînduri și să te redea ție. Nu știi nici tu exact cărui eu ai vrea să fii redat, dar îți amintești de un contur de-al tău de la un moment dat care semăna leit cu imaginea de sine pe care ți-a dat-o vreun prea-iubit sau vreun mentor. Adori acel eu al tău ideal care era menit să izbîndească. Acel cineva așteptat ar putea măcar să îți aprindă speranța că ai mai putea încerca încă o dată să faci cunoștință cu lumea într-un ceas bun. Dar pînă atunci toate ceasurile stau. Și te așteaptă pe tine să curmi așteptarea cu o decizie.

Aghiuţă

Etichete

aghiuţă, alinare, împăcare, boţ, bucurie, drac, fiinţă, iluzie, negru, tors, tăciune, vitalitate

N-am ştiut că împăcarea cu sine poate veni de la un boţ de drac. Că un pumn de tăciune e o alinare vie care-ţi dă un motiv să te ridici din pat dimineaţa. Că nişte ochi gri care te fixează pînă devin verzi îţi pot deveni rost pînă la eludarea lipsei de sens a propriei fiinţe. Că te poţi pierde aşa cum n-ai reuşit să te găseşti în tine însuţi în vitalitatea unui ghem de tremur negru care-ţi strigă sfîşietor nevoia de tine. Că-ţi poţi găsi aproapele în căldura cere-ţi stă în braţe şi te învăluie de acel fior pe care credeai că l-ai uitat undeva, pe-un drum fără sens.

*

Ce-am ştiut e doar că-l vreau, cu disperare şi fără un motiv lucid, ca dintr-un soi de instinct care-mi spunea că salvarea e undeva pe-un drum lăturalinc. Că n-are nici un rost să mai forţez s-o mai apuc pieptiş pe-un traseu noduros pentru a ajunge pe-un munte fără vîrf, cîtă vreme nu mi-a mai rămas aerul nici unei speranţe şi plămînii mei s-au chircit hidos, în forma unor  horcăituri agonizante.

**

Lumea spune că-i urît, îl alungă şi-l evită. Pentru mine e frumuseţea pe care o credeam pierdută. M-aş pierde şi eu, acum, cu el, în lumea în care-l face să tresalte fără motiv, să sar de bucuria lui, să mă joc de parcă aş fi dat spontan în mintea copiilor şi să-mi strig nepăsarea faţă de tot ceea ce mă sufocă de-atîta părăsire.

***

Mă retrag lîngă el şi tac. Şi lumea tace şi ea. Gîndurile amorţesc. Sufletul se destinde. Uit. Şi rămîne doar el. Şi-un tors mai anesteziant şi înşelător ca orice iluzie.

Carnea putredă a fructului oprit

Etichete

apropiere, depărtare, fetiş, frumos, iluzie, vierme, vis

Habar n-avem noi ce privilegiu înseamnă distanţa pe care o avem faţă de oameni şi faţă de lucruri. Ce unică şansă de a vedea frumosul ne oferă privirea de departe, de dincolo, dindărăt. Ni se face poftă de carnea roşie care pare transparentă  şi apetisantă sub soare, şi întindem mîinile, ca nişte copii după fructul acela pe care-l vedem ca fiind fără cusur. Perfecţiunea închipuită ne magnetizează şi fetişizează obiectul pe care ne setăm obsesiv energia şi atenţia. Tînjim naiv după apropiere, crezînd că aceasta ne va augmenta sub formă de fericire minunea pe care o intuim, doar privind de după vălul nostru de iluzie. Nu ne trebuie scanarea cu raze X, pentru a vedea pe dinăuntrul obiectului cu potenţial fascinatoriu şi pentru ca în interiorul nostru să crească o falsă certitudine. Considerăm că ceea ce simţim, intuitiv, e de-ajuns.

În virtutea fetişului facem salturi mortale şi flic-flac-uri prin existenţă, doar doar am ajunge să posedăm ceea ce ne pare de neatins. Energia vitală pe care ne-o oferă substanţa obsesiilor este una care ne face să păşim prin viaţă cu entuziasm, ca pe bîrnă, ducînd totul pînă la limită, cu adrenalina în stare să ne rătăcească pe cele mai întortocheate cărări. Deşi aparent chinuiţi de alergătura şi de stretching-ul aproape inuman pe care-l practicăm cotidian, în virtutea credinţei că sîntem înscrişi bine pe drumul spre fericire, trăim însăşi fericirea. Esenţial este să nu ajungem niciodată prea aproape şi să ne trăim destrămarea visului văzînd fructul putred şi simţind viermele cum ne rămîne emetic în gît.

Tristeţea de după

Etichete

amărăciune, bucurie, iluzie, neîmplinire, pepinieră, sentimente, suflet, tristeţe

Finalul meritoriu al unui supliciu asumat nu e un foc de artificii sau un alint după care ai tînjit prea mult. E un pumn în inimă, o lovitură de teatru sub centură şi o eludare conjucturală a manifestării bucuriei. Este punctul de la care energia vitală se scurge din tine ca un lichid de-acum nefolositor, întrucît nu mai lubrifiază nici o speranţă şi nici veleitatea vreunei împliniri. În lipsa lucrului mecanic motivaţional, fiinţa ta se dezhidratează instant, căpătînd o uscăciune şi-o rigiditate cadaverice, întrucît simte că nu are să mai primească nici un corpus de iluzie pe care să-l metabolizeze.

Nu mai trebuieşti nimănui, nu mai ai nici o justificare. Tocmai ai fost spînzurat în laţul unui vis. Rostul tău s-a consumat prea repede, ca un fapt derizoriu, iar premiul tău a fost căderea bruscă în propriul neajuns. Alături ţi-a fost doar plăsmuirea celui pe care ţi l-ai fi dorit în preajmă. În jur, circul obişnuineţelor precare nu şi-a stăpînit iureşul pentru a-ţi lăsa ţie loc de orgasm. Ci loc doar de-un zîmbet scurt şi amar, trăit cu jumătate de suflet.

Te-ai trezit peste noapte cu o coroană de spini prinsă-n viscere. Cu un neant crescîndu-ţi de capul lui, în centrul fiinţei. Te-ai pomenit beat de tristeţe şi nemaipomenit de singur pentru că ai ingerat o supradoză de amărăciune. O pepinieră de sentimente, oameni, lucruri, nădejdi primise verdictul de a continua să fie ferecată pe viaţă. Cu un conţinut ce avea să rămînă ascuns prin reprimare chiar şi deţinătorului de drept. Acesta nu avea să facă vreodată uz de el în scopul mercantil al vreunei forme de manifestare publice a bucuriei. Avea să-şi strîngă ochii, ascunzîndu-şi averea după pleoapa unei sărăcii prefăcute.  

Eşti invitat să petreci. Să-ţi petreci bucuria spre gropa unde se adună toate întîmplările neîntîmplate.

Bucuria de-a fi în căcat

Etichete

închipuire, căcat, demiurg, frumuseţe, iluzie, masochism, mizerie, noroi, oameni, scatofilie, urît, utopie, viciu

Sînt oameni cu o atracţie deosebită pentru gustul mizeriei. Care cheamă semi-incoştient  înspre ei ticăloşiile celorlalţi. Cărora li se întîmplă urîtul şi li se răsplătesc eforturile prin împroşcarea cu noroi. Pentru că, în fond, ei înşişi aleg să se lege afectiv şi mental de acei oameni şi de acele spaţii cu potenţial destructiv, care să îi consume organic, să le cangreneze ţesuturile cu substanţe acido-veninoase. E greu de spus pe ce filieră vine această stranie predilecţie, dacă pe cea a masochismului, a scatofiliei ori a viciului.

Curios este că aceşti oameni care electiv se înscriu în orizontul mizeriei aşteaptă creşterea celei mai frumoase dintre flori în acel spaţiu care oferă practic condiţii imposibile pentru dezvoltarea frumuseţii. Asta e provocarea care le devine scop suprem şi justificare în existenţă. Îşi doresc să cunoască acea strălucire care poate fi obţinută doar prin reflexia razelor de soare în ciobul de stilclă din noroi. Asemenea unor demiurgi închipuiţi vor să sfinţească acel loc sau să mîntuie acel om, să-l transforme în ceva ce fără ei n-ar fi putut deveni, şi asta să le fie opera vieţii. Indivizi cu obsesia ideii formative a celorlalţi şi-a spaţiului, falşi pedagogi şi rateuri ale propriei vieţuiri, mai speră să-şi găsească sensul în încercarea de-a înfăptui, undeva sau în cineva, un miracol. De ce ar alege frumosul în care nu e nici o nevoie de ei, care e constitutiv perfect? De ce-ar alege Paradisul opulent în perfecţiunea banalului, în detrimentul Iadului, unde pot arde sub flacăra multiformă a dezgustului care îi face să sară-n sus la orice pîlpîire cît de mică?

De fapt, oamenii care aleg mizeria aleg provocarea, supliciul asumat întru găsire, formare, creare. Ei vor să transforme imposibilul în posibil, deşi ştiu prea bine că acest fapt este o nălucire, o utopie. Ştiu prea bine că astfel fac o alegere irevocabilă. Îşi asigură nefericirea pentru totdeauna în faţa fericirii oricum iluzorii şi efemere. Dar pentru ei asta este singura expresie sub care pot exista, blestemaţi a priori. Nu le plîngeţi de milă, în mizeria lor, ei sînt, într-un fel, fericiţi.