Să ridicăm paharul împotriva Boloniei! (V)

Etichete

Bologna, cazane, Crăciun, grevă, lleida, proteste, saltele, studenţi, studenţi împotriva procesului Bologna, studii, UdL, vacanţă

Episodul V. A venit vacanţa! Să ne luăm jucăriile şi să plecăm!

Cei vreo zece-cincisprezece prostestatari care au înnoptat vreo două săptămîni dormind pe saltele prin aulele Rectoratului s-au hotărît să-şi ia lucruşoarele şi să se ducă pe la casele lor (fig. 1). Nu de alta, dar vine Crăciunul şi de-acuma chiar se închide  Rectoratul şi nu ar vrea să rămînă prinşi pe-acolo, să nu se bucure de artificii şi de fripurile de la mama de-acasă. Le-a ajuns pesemne cu ideologiile, obiceiurile creştine şi promo-urile de la televizor reclamînd „umanizarea”.  

Retragerea însă nu şi-au făcut-o în linişte şi smerenie, ci „cu surle şi trîmbiţe”, aplaudîndu-se singuri în faţa luminilor camerelor de filmat ale televiziunii locale (fig. 2). Adunaţi în vestibul, însoţiţi de cîţiva suporteri pasivi şi de o „piramidă” de lucruri precum lăzi de fructe, cazane, bicilete şi sticle goale de vin (fig. 3). Şi-au mai citit o dată de pe foaie nemulţumirile şi apoi „au şteres putina” .

Cu alte cuvinte, greva trece, pancartele rămîn (fig. 4). Aşa, ca o bubă care se vindecă şi rămîne coaja. Care după nu foarte multă vreme cade şi ea. De parcă nici n-ar fi fost.

 

Fig. 1. Mergem acasă!

Fig. 2. Vindem ideologii, cerem recunoaştere, dar luptăm împotriva intereselor private şi mercantile!

Fig. 3. Cu căţel şi cu purcel, adunarea!

Fig. 4. „Ne interesează viitorul pentru că este unde (sic!) îmi voi petrece tot restul vieţii mele!”

Să ridicăm paharul împotriva Boloniei! (IV)

Etichete

cojones, grevă, inutilitate, procesul Bologna, revoltă, UdL

Episodul IV. Protestatarii catalani cer „cojones”!

Fără suţinere din partea colegilor şi din partea vremii, studenţii catalani care „au ocupat Rectoratul” de la Universitat de Lleida s-au retras din curte în vestibul, unde s-au dat cu fundul de pămînt pînă ce au lustruit bine podeaua proaspăt decorată cu noi manifeste (vezi fig. 1), cît să-şi facă un culcuş confortabil încă o săptămînă, pînă vine vacanţa.  Au stat ei ce-au stat şi s-au plictisit uitîndu-se la pereţii cei prea goi şi au început să-i decoreze cu nişte scheme care frizează pertinenţa şi exhibă raţiunile profund-documentat-întemeiate ale manifestului lor (fig. 2-4). Manifest pe care „ceilalţi” nu îl bagă în seamă  în calitatea lui de drob de sare ameninţător, fiind ignoranţi şi prost informaţi.

Deşi au pus la dispoziţia studenţilor „trecători” şi materiale de studiu cu menţiunea de a nu le lua cumva acasă (fig. 5), se pare că nu s-au găsit mulţi amatori pentru a studia acele materiale. Ori nu aveau destul timp disponibil pentru studierea arhivelor modernităţii „la faţa crimei”. „Docomentele” păreau neatinse. Doar studenţii străini stăteau cu aparatele să pozeze „minunea” care îmbracă de vreo săptămînă Rectoratul de la UdL.  Catalanii care treceau mai mult se mirau de mirarea noastră. Colegii mei mi-au spus că astfel de „manifestări” sînt destul de frecvente prin rîndurile studenţimii de-aici, amuzîndu-se de aviditatea mea de a surprinde ceea ce pentru ei de multe ori se confundă cu cotidianeitatea . Motive găsesc ei, mereu, nu-i problemă, doar să mai chiulească de la ore. 

Monica cea hippy mi-a zis că ea s-a simţit ofensată cînd protestatarii au intrat intempestiv şi „nepoliticos” în timpul unui curs, începînd să prolifereze injurii la adresa unui profesor care nu „greşea” decît să-şi ţină ora.  Jordi, studentul-profesor de muzică, „om la casa lui” spune că el e de acord cu Procesul Bologna şi că e vorba doar de o problemă de abuz de interpretare din partea celor care pun semnul egal între „Bologna” şi „privatizare”. „Dacă sistemul de învăţămînt se va trasnforma astfel încît cursurile să se adapteze la cerinţele pieţii asta e un lucru bun, la fel şi faptul că unele întreprinderi se vor reprezenta în spaţiul acdemic sau «vor racola» dintre studenţii cei mai buni”.

Faţă în faţă cu indiferenţa colegilor şi cu ignoranţa cadrelor didactice, protestatarilor nu le rămîne decît să  pună totul la dos şi „s-o facă în continuare pe-a lor”. Să mai tragă o duşcă  de amărăciune şi să mai dibuiască încă un dibuix. Animat sau nu. Partea de ideologie e inerentă, numărul nu contează în astfel de privinţele şi argumentele sînt exhaustiv de convingătoare. Bologna e pentru mediocrii fără „cojones”  incapabili să zică „nu”, făcînd cinste arhetipului de „om revoltat”.

 

Fig. 1. Toţi la rectorat. Ocupăm aulele

 

Fig. 2. Referendum - dacă trebuie îngheţat sau nu procesul Bologna

 

Fig. 3. Ce este în spatele procesului Bologna?

 

Fig. 4. Cu ce „cojones” funcţionează UdL?

 

Fig. 5. Deja ştii?

Să ridicăm paharul împotriva Boloniei! (III)

Etichete

Bologna, grevă, lleida, proteste, studenţii împotriva Bolonya, UdL

Episodul III. Cum (se) pozează protestatarii

Studenţii catalani continuă protestele. Noaptea trecută se pare că au muncit pe brînci, aşa că Rectoratul are noi decoraţiuni, pe lîngă cele de Crăciun (fig. 2). În plus, „organizatorii” ţipă  după susţinere chiar în vestibul (fig. 1). Din ce am putut eu citi din scrisul tremurat, sînt cam disperaţi, frigul le-o fi amorţit forţele interioare şi au nevoie de întăriri sau de un „schimbul doi”. Nu am văzut amatori care să răspundă pozitiv impulsionării oferite de manifestanţi , din contra, doar studenţi „cuminţi” în clase şi atenţi la ore.  Cei „din curte” şi-au făcut mîncare „gătită” la ceaun şi s-au pozat cu pancarta cu „ocupăm aulele”. Din păcate n-am apucat să imortalizez momentul. Sper să mai fie, să nu spuneţi ca fabulez.

Nici orarul nu s-a mai îmbogăţit cu activităţi pentru weekend. Ştiam că studenţii catalani se respectă, dar nu ştiam că „principiul week-endului” liber se aplică şi în situaţii de grevă. 

Fig. 1. Solidarizeză-te! Ocupă aulele!

Fig. 2. Studiile = ipotecă

Să ridicăm paharul împotriva Boloniei! (II)

Etichete

împotriva procesului Bologna, Bolonya, Catalunya, grevă, lleida, manifeste, panacrte, revoltă, studenţi catalani

Episodul II. Studenţii catalani umblă cu greva vopsită

Cînd au văzut „revoluţionarii catalani” că nu prea se pot ajuta de arsenalul adus în scop prevăzător ca să nu îngheţe, să nu se plictiseacă şi să nu adoarmă, au luat, încă o dată, atitudine. Şi-au luat pensonele în mîini, le-au înmuiat în sîngele de tempera al ideologiei lor şi s-au apucat de desenat şi de pictat afişe (fig. 2). De data asta hotărîrea lor irevocabilă de a nu renunţa la protest (deşi numeric şi atitudinal erau absolut neglijabili) şi-au lipit-o pe panoul principal din faţa edificiului rectorat (fig. 1).  Şi-au făcut şi orar, pe care l-au lipit în vestibul (fig. 3) . Din program: cină, dezbateri, concert, sesiuni de informare. Cu alte cuvinte, un orar universitar ceva mai lejer. Aici mi se pare că s-au cam scăpat studenţii catalani, chiar oficial şi cu subsemnatul, că de fapt ei vor nişte zile mai lejere înainte de vacanţă şi să facă şi ei pe-a profesorii cîteva zile, „informîndu-i” pe alţii.

De pe blogul lor oficial, realitatea se vede cu totul altfel decît am văzut-o eu cu ochii deschişi şi cu privirea detaşată: mult mai ardentă, mai consistentă şi mai justificată. Poate că mi-a scăpat crema manifestărilor şi cînd m-oi fi găsit eu prin preajmă, focul se stinsese doar cu vreo cîteva minte în urmă. Însă nu ştiu cum se face că n-am văzut nici măcar urmă de cărbuni vreodată încinşi mocnind în nici un spirit ce exista fantomatic pe-acolo. Doar o stare de inutilitate şi de plictis ce se lăsa ca ceaţa groasă noaptea în Lleida. Ca şi cum toată ziua s-ar fi dat foc la paie ude.

Fig. 1. Ocupat: împotriva Boloniei

Fig. 2. Să plăteşti şi să-ţi faci temele? Cu Bolonia da!

Fig. 3. Dimineaţă, seară, noapte – dezbateri, cină, concert. Orarul pe ultimele trei zile al studenţilor protestatari împotriva procesului Bologna

 

Huelga a la japonesa sau manifestul omului revoltat

Etichete

Bologna, catalani, criză, delir, disperare, grevă, sine

Protestele studenţilor de zilele astea din Catalunya împotriva procesului Bologna mi-au dat şi mie curajul să-mi pun în piept un ecuson cu „grevă japoneză”. Aşa cum consistenţa manifestaţiilor catalane e îndoielnică, am zis şi eu să-mi arog dreptul de a trece motivele şi obiectul protestelor mele sub semnul ambiguităţii perceperii lor de către cititori. Pentru prima dată constat că eu şi catalanii am putea avea ceva în comun. Nu indiferenţa, indolenţa şi necunoaşterea realităţii, ci un atare relativism chestionabil al subiectivismului, al încruntării, al gestului ieşirii în stradă şi al strigării „durerii”. Explicit: şi eu mă aflu la răspîntia contestării unui sistem, în care totuşi accept să mă angrenez. Contest autorităţile, mijloacele şi scopurile, precum şi tratamentul asupra persoanei mele. De ceva vreme tot stau cu ecusonul în mînă, fără să îndrăznesc să mi-l înfig ostentativ în piept. Şederea în Catalunya pesemne îmi conferă mediul prielnic manifestării unui curaj orb şi, în esenţă precar, de a spune „Nu, pînă aici!”. Nu obişnuiesc să cer: nici să fiu văzută, nici să fiu ascultată, nici ca părerea mea să conteze pentru cineva, cu atît mai puţin să schimb un sistem al cărui angrenaj s-a obişnuit să lucreze într-un mediu sordid şi pestilenţial. Totuşi, dintr-o mină secată de orgoliu, mai clipoceşte deasupra mătasei broaştei reflexul unei împăunări a sinelui ultragiat. Spun „nu!” doar cînd ajung la căpătul putinţelor şi al posibilităţilor de încercare de a crea un spaţiu pentru vizibilitate. Şi aştept. Asta e, în fond, „filosofia” grevei japoneze: să faci ceva ca lumea să te vadă, poate aşa o să te ia în seamă. Sau măcar să te privească. Nici nu mai contează cum – chiorîş, strîmb sau empatic -, doar să ieşi din tabloul pictat cu indiferenţe. Apoi, să te asculte. Greva e soluţia marginală, alternativa disperat-haotică, ilegitimă sau legitimată în negativ.

Deşi cele mai multe greve sînt un fracaso, se pare că sînt singurele puncte de acumulare ale energiei umane în acelaşi timp rezidente şi reziduale, care nu se mai poate disipa şi investi în altceva, decît în revoltă. Grevele sînt eminamente actul omului revoltat. Cauza trece sub derizoriu prin natura actului şi totuşi, atitudinea grevelor e mereu însoţită de aceea măreţie de joasă speţă care îi conferă revoltatului o ultimă redută pe care să îşi cocoaţe orgoliul cangrenat, scuipat în piaţa publică şi spînzurat în faţa tuturor. Cînd viaţa nu mai are sens, greva îi dă unul. Îi conferă iluzia zemoasă şi lubrică a falsei existenţe, a posibilului posibil, deşi fiinţa sa e blocată în posibilul imposibil. Roata lumii n-are nevoie de omul revoltat, îl extirpă ca pe un organ bolnav şi nefolositor. Chiar dacă e putred, putreziciunea secretă uleiul ei care pune în mişcare motorul sistemului.

Grevele există pentru că oamenii nu pot accepta că părera lor nu contează. Pentru că nu-şi pot asuma condiţia nimicului în care se află şi pe care îl ilustrează cu precădere. Ei vor să se vadă la televizor în ochii celuia căruia îi cer să-i asculte. Vor victoria prin umilire, prin strigăt şi ignoră asemănarea lor cu personajul din tablourile lui Munch.

Şi eu, ca toţi revoltaţii, ştiu că greva e inutilă. În fapt, ca şi sforţarea, ca şi iluzia, în definitiv ca şi existenţa. Însă îmi este morcov. Morcov existenţial care, ontic, îmi dă îndrăzneala unui şut de a mă cocoţa pe un stîlp, „ascensiune” pe care, altfel,  condiţia mea de damă cu pretenţii nu ar permite-o. Ontologic se numeşte prostituţie, preacurvie. Greva e ca un fel de mască. Aştepţi ca ceilalţi să îţi spună că nu-ţi stă bine cu disperarea pe faţă şi că ar trebui să reintri în condiţia acceptării. Ăsta e succesul grevei. Cel mult să fii văzut că eşti. Ascultarea ce nu ţi s-a dat, nici nu ţi se va da. Aştept să văd dacă eu o să mă prind de asta înaintea catalanilor.