Tăcerea e o curvă. Ţi se oferă toată, să-ţi ostoiască dorul şi pasiunile în nopţi nesfîrşite de spaime şi în zile plesnind de gînduri. Te laşi în poalele ei cel mai adesea de nevoie, din neputinţă, din lehamite sau renunţare. E comodă ca un fotoliu de piele pe care te poţi trînti oricînd, fără a trebui să fii primit. Îţi ţine loc şi de realitate, şi de vise, şi de visuri, şi de ficţiune. Nu trebuie s-o asculţi niciodată, vorbele trec prin ea ca printr-o perdea de fum. Tu nu crezi că poţi să te ascunzi după ea şi totuşi îţi place jocul ăsta dintre aparenţă şi esenţă, atît de ascuns şi-atît de evident. Oricum ea ştie totul despre tine, iar tu n-ai de ce să ştii nimic despre ea. Ea-ţi e pepinieră de strigăte şi-ţi mănîncă toată ecourile, pînă nu ţi le mai auzi nici tu însuţi. Şi asta-ţi e de ajuns, fiindcă vrei doar ca să ţi se piardă urma glasului.
Tăcerea asta a ta este ademenitoare ca o zînă şi nesatisfăcătoare ca o păpuşă gonflabilă. Ţi-e însoţitoarea canibală în care îţi înăbuşă fiinţa plurală, pornirile şi dorinţele. Dar tu nu cauţi plăcerea şi cu atît mai puţin vreun crîmpei de fericire. Îţi convine să te simţi pierdut în ea ca pe-un drum la îndemînă pe care ţi l-ai ales dintr-un infinit de posibilităţi, închis. E aşa de strîmtă tăcerea asta a ta, n-ai spune că a încăput tot lungul şir de pasiuni eşuate în ea. Tot ce te interesează e că ai loc destul să-ţi pierzi minţile cu ea şi-n ea. Singura convenţie, necesară şi suficientă e să nu scapi vreodată vreun cuvînt. Fiindcă cuvintele destramă vraja şi divulgă secretul: că ea, tăcerea, a fost singura de pe lume care a fost mereu numai a ta.
Pe culmile conştientizării 