Fără perdea

Etichete

alteritate, însoţire, ceaţă, dor, gînd, iarnă, Iaşi, lleida, mers, miocard, neputinţă, oameni, orbire, perdea, singurătate, străzi, vedere

În noaptea asta Iaşul îmi seamănă prea bine cu  Lleida. Ceaţa e la fel de groasă, atmosfera la fel de sinistră sub apăsarea unei ierni neputincioase, şi dorul la fel de mare ca atunci. Pasul meu e la fel de grăbit în trecerea lui, ca şi cum cineva m-ar aştepta în locul unde ştiu că nu aştept să mă întorc, pentru că nu mă aşteaptă nimeni. Îmi sabotez miocardul şi orbesc. Mersul mi-e la fel de sigur ca al celui care se simte protejat de învăluirea la care este supus fără voia lui. Gîndul mi-e la fel de posedat ca al orbului, dorinţa la fel de străină de bătaia retinei. Trec prin perdeaua de aer greoi ştiind că oricum nu aş vedea, chiar dacă aş privi în zare. Asta mă linişteşte. Oricum eu nu privesc niciodată oamenii în ochi. Aştept să mă arunc pe pat, să visez şi să ştiu. Să cobor înapoi în ceaţă, însoţită. Şi aşa să mă pierd în ea, ca şi cum aş vedea. Ca şi cum mi-aş întîlni dorul, acum.

Căderea din sine

Etichete

absolut, bătjocoră, cadavru, cădere, devorare, gînd, groapă, hiene, hău, lipitori, lumină, moarte, neant, osîndă, prăbuşire, relativ, sine, sufocare, viaţă, visători

Să se-aleagă deşertul din gîndurile pentru care ai trăit nu e cel mai rău lucru care ţi s-ar putea întîmpla. Rataţilor existenţial nu li se oferă de obicei privilegiul vreunui neant în care să fie privaţi de simţire şi de conştiinţă, ci blestemul gropii unde creaturile pămîntului îi devorează de vii ca pe nişte cadavre în devenire. În goliciunea lor sînt supuşi umilinţei supreme: aceea de a fi la dispoziţia hienelor care fac din restul lor fragil de vitalitate un festin pentru a-şi potoli setea de viaţă. Tot ceea ce au urît mai mult în viaţă se lipeşte lubric de ei pînă la cangrenarea tuturor ţesuturilor care le sînt chip şi asemănare cu gîndurile pentru care au trăit.

Osînda la un hău înseamnă că nu mai pot vedea lumina decît ca pe un punct neputincios în existenţa lor, nu ca pe un fir care să îi tragă înapoi către ceea ce au crezut că pot deveni. Cei care au trăit în abstract, judecînd şi simţind după principiile absolutului primesc în bătaie de batjocoră palma relativului peste ochi şi gustul oţetit de ură al acesteia. Sînt siluiţi cu superioritate şi de obicei fără a mai putea crîcni decît prin combustii interioare multiple. Cum se mai sufocă marii visătorii cînd cad! Ce privelişte să-i vezi agonizînd sub talpa celor care aplaudă hulpav căderea din sine! Atît le e de mare bucuria celor care îi torturează, încît le simţi bătuta din bocanci de pe rănile tale pînă la măduva oaselor. Cît au încercat ei să te tragă în jos şi n-au reuşit! Dar tu le-ai oferit cadoul propriei neputinţe şi ratării căzîndu-le în braţele dispoziţiei lor de a dispune de tine.

***

Ce legitimitate au să trăiască după principiile absolutului cei care nu se pot împotrivi siluirii la care îi condamnă relativul? Nu mai degrabă s-ar preschimba în hiene?

Refluxul unei obsesii

Etichete

alături, înec, distanţă, existenţă, final, gînd, lucruri esenţiale, mare, neant, obsesie, părăsire, reflux, sine, singurătate, suflet, tristeţe, vicii

Printre puţinele lucruri pe care le-am învăţat la vreme sau le-am intuit din timp este că doar trecerea pe lîngă lucrurile esenţiale e singurul fapt de neiertat într-o viaţă de om. Şi-atunci mi-am sculptat miracolele, surpinzător întîmplate, în gînd şi-n inimă, în chip de viciu sau de obsesii, eludînd orice-ar fi putut interfera frumuseţii lor de-a mi se fi petrecut tocmai mie. Pentru ele mi-am vîndut sufletul fără a sta la îndoială, mi-am abandonat comodităţiile, mi-am transgresat fobiile, mi-am eludat trebuinţele, mi-am defrişat împrejurimile şi mi-am masacrat pasiunile. Oferirea totului în schimbul a „nu ştiu ce” nu a fost însă nicicînd o opţiune, ci mai mult un act reflex. Spontan şi aproape necondiţionat, disperat şi aproape inconştient. Cu toate astea miracolele mi-au fugit mereu ca nisipul printre degete şi mi s-au evaporat din existenţă mai degrabă ca spuma de mare. Tristeţea care mi-a rămas întotdeauna de pe urma lor, ca un preinfract provocat de o fericire prea mare pentru o fiinţă searbădă, mi-a fost balsam amar peste o rană care se căsca şi mă înghiţea în chip de consolare precară ca o burtă de peşte. Chiar şi-aşa mi-a fost mai bine dintotdeauna, doar să nu mă părăsească de tot memoria lor, ca o fantomă bîntuindu-mi sinapsele. Mă bucuram, părăsită şi dezorientată, să mai pot simţi undeva într-un cotlon de inimă că ceva putrezeşte – semn că ceva a existat.

M-am simţit mereu protejată aşa, înghiţită, – de-o bere rece, de-un fum gros, de-o viteză prea mare, de vreun copac prea înflorit, de un freamăt extatic ori de vreo foaie de hîrtie prea impregnată de idei. Toate astea însă niciodată n-au făcut nimic fără o prezenţă anume alături – într-un lîngă de la o distanţă de gînd, de unde să mi-o pot alătura empatic oricînd.

Mă ia cu friguri de la inimă cînd mă lasă obsesiile, cînd viciile îşi pierd savoarea şi gîndul nu mai pipăie decît neantul vîscos care mi se prelinge prin muşchi. Imaginea mea din oglindă se volatilizează şi rostul de-a fi se  îneacă asemeni unui soare care se răzgîndeşte chiar în clipa de dinainte de a răsări. Degeaba se mai agită marea atunci ademenindu-mă cu valuri. Singurătatea mă ia de la stomac, cu greţuri, asemeni unui rău de mare care mă face să dau afară orice rest de vitalitate. Lîngă nu mai sînt decît eu atunci cînd gîndul se izbeşte de un perete de sticlă hidos şi artificial construit din cealaltă parte. Rămîn un eu pe care nu-l mai percep în lipsa rostului ce mi-l oferea obsesia pe care o simt agonic cum se închide în melcul ei pentru a muri. E clipa refluxului cînd esenţialul se-ndepărtează de mine fără a-l putea opri cu nici un urlet.

Căutarea nu are nici un sens, nici aruncarea în larg. Sinuciderea se petrece de fiecare dată la mal. La malul la care se îneacă toate miracolele care mor încolăcite-n flori.