Alternativă la neant

Etichete

absenţă, agonie, alteritate, alternativă, aspiraţie, însoţire, bîntuire, bine, dorinţe, eludare, escamotare, frustrare, iluzii, luciditate, neant, nefericire, opţiune, prezenţă, rău, sine, singurătate, suferinţă, supliciu, umilinţă

Îţi probezi zilnic şi aproape sistematic rezistenţa la agonie. În loc să eludezi contextele şi prezenţele care îţi zgîndăresc rănile şi-ţi întreţin frustrările, te arunci conştient sub tăişul supliciului pentru a-ţi savura suferinţa. Înfometat cum eşti de înfruptarea din alteritate, însetat de sens, preocupat de adevăr şi dependent de esenţial, te hrăneşti voluptos din ultimele resurse ale propriului organism. Lucid pînă la sînge, înlocuieşti lipsa prezenţei obiectului de-posedat, cu prezenţa supliciului zilnic. Asta îţi este singura alternativă la neant, după ce ai încercat inutil să-ţi spînzuri obsesiile şi pasiunile în laţul substituţiei precare, să ţi le torturezi în capcana negării şi să le închizi în celula spongioasă a uitării. Ai înţeles dureros că lucrurile cu adevărat importante, cele dezirate mai presus de fire nu suportă escamotare, că lipsa lor nu poate fi absorbită şi digerată de subconştient pînă la dispariţie. Ai priceput că fuga nu te scapă de bîntuirea de aspiraţii neîmplinite, şi că nicăieri nu te poţi ascunde de fantoma dorinţelor neîmpărtăşite. Aşa că te arunci în inima umilinţelor cu zîmbetul netrucat şi cu mîngîierea transgresării situaţionale. Ascendentul afectului ţi-e pretext pentru transcendare. Nefericirea de fond, îţi devine contingent, fericire de conjuctură. Rîsul strident, preajma înţesată de glasuri te ascunde de tine, chiar în inima suferinţei. Dar ştii că răul acesta ţi-e singurul bine la îndemînă, singurul pretext pentru întreţinerea iluziilor fără de care căderea în gol ţi-ar fi fără păvază. Plăteşti orice vamă, numai să fii scutit de preţul însingurării. Singurătatea ta e lipsa mîinii care loveşte, lipsa fiinţei care trădează, lipsa ascendentului care bagatelizează, lipsa contextului care înjoseşte. Avînd accesul blocat spre împlinire, disperat, te laşi sedus de tribulaţiile suferinţei. Dacă singura prezenţă care-ţi poate fi în preajmă este agonia, atunci îi accepţi identitatea de destin sub jurămîntul însoţirii pentru totdeauna.

Dezamăgirea nu trebuia să poarte un nume

Etichete

aşezare, celălalt, conştientizare, dezamăgire, dezintegrare, eludare, fidelitate, fiinţare, fiinţă, fundaţie, grade de libertate, inerţie, obiect, reper, sincronizare, sistem de referinţă, sistem fix, sistem mobil, subiect, temelie

Dacă sufăr, înseamnă că eu sînt de vină.” (F. M. Dostoievski, Fraţii Karamazov)

Impropriu spunem că cineva ne-a dezamăgit. Niciodată în dezamăgire celălalt nu are statutul de subiect, ci de obiect. Ceea ce prea lesne desemnăm ca vină a unei persoane de a ne fi dezamăgit este de fapt corespondentul propriei dezavantajoase investiţii, inutile aşteptări, acaparatoare iluzii, supra-augmentate sentimente cărora le căutăm justificare şi raţiune de-a fi în celălalt. 

Toate aceste forme de prăbuşire a sinelui se datorează de fapt unei conştientizări iminente a proastei alegeri a terenului pentru fundaţia afectelor, ambiţiilor, visurilor. Terenul este eminamente acel ceva sau acel cineva pe seama căruia ne-am construit edificiile în care să fiinţăm, încredinţaţi de buna alegere a temeliei pentru  rostul pe care ne străduim să-l împlinim. Cînd ne construim mintal proiectul şi începem să funcţionăm ca şi cum ne-am fi clădit casa pe un pămînt ce nu se macină şi nicicînd nu s-ar putea surpa, de fapt luăm un reper mobil drept un reper fix. Transformăm abuziv subiectul în obiect şi-i cerem să se comporte ca atare.

Nu ne dăm seama că ceea ce credem noi că funcţionează pe baza unei aşezări definitive a unui sistem mobil pe o platformă fixă de fapt se petrece în virtutea unei sincronizări temporare a două sisteme mobile. Din această confuzie esenţială şi dezamăgirea pe care o punem în cîrca celor care ne trădează şi ne înşală, perminţîndu-şi mutaţii în virtutea gradelor de libertate proprii formei lor de existenţă. Nici nevoia de reper nu e de condamnat, însă ceea ce nu putem pretinde este ca ceva ce prin natura sa este mutabil să ofere garanţia stabilităţii formale. De aceea este absurd să pretindem o consecvenţă sau fidelitate celor pe care îi alegem ca obiecte de reper.

Provocarea fiinţială să ne fie adaptabilitatea şi capacitatea de a ne curba încît să nu pierdem contactul cu sistemul de referinţă pe care ni l-am ales – dacă încă mai credem în beneficiile acestuia sau mai simţim nevoia să funcţionăm în virtutea lui. Ori puterea de a ne desprinde din contextul inerţial pentru care la un moment dat am optat pentru a ne prinde într-un alt iureş, dintr-un alt sistem cu alte mize şi alte legi. Eludarea dezamăgirii ca pretext exterior şi impropriu pentru dezintegrarea fiinţială să ne fie unica garanţie şi normă inextricabilă a propriului sistem. Atunci singura dezamăgire să ne fie internă – vină interioară de-a a nu ne putea mobiliza prin noi înşine mecanismele care ne întreţin existenţa.