Paradigma egoistă

Etichete

alteritate, altruism, aparţine, ceilalţi, comparaţie, egoism, eu, faliment, idoli, paradigmă, revenire, schimbare, sine, singurătate

Binecuvîntează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o tîrfă care nu te învinuieşte că eşti egoist. (O. Paler)

După ce vei fi acceptat falimentul afectiv, poţi să reîncepi să trăieşti. După ce vei fi reuşit să cobori icoanele idolilor de pe pereţi fără ură şi fără mînie, după ce vei fi acceptat căderea din mirajul idealului în incertitudinea lui „aici şi acum”, după ce vei întoarce din nou oglinda dinspre ceilalţi spre tine, vei începe din nou să-ţi aparţii. Vei scoate adevărul sinelui la iveală, ca pe o batistă curată care să şteargă sudoarea efortului de-a fi oricine altcineva, numai tu însuţi nu. Te vei accepta răsfrînt în privirile altora cu etichetele lor cu tot, fără frică, fără angoasă şi fără a te mai sfărîma fără rost şi fără discernămînt. Vei înţelege că puterea nu stă în schimbarea şi traficarea identităţii proprii doar de dragul şi din moftul cuiva, ci în asumarea eului-aşa-cum-este şi implicarea lui în construcţia unei identităţi sociale rezonabile.

Împăcat cu perspectiva singurătăţii, vei deveni mai sociabil, mai deschis, mai autentic, mai pragmatic. Centrul universului tău se va muta de pe celălalt semnificativ şi de pe sarcina de-ai face mereu pe plac, pe tine şi pe relaţiile şi oamenii din jur şi pe preluarea sinelui în proiectul devenirii confortabile. Împrăştiat şi distrus mai înainte de un şir coerent de dezamăgiri, vei începe să te reconstruieşti ca un puzzle din lucruri aparent nesemnificative sau pe care le priveai drept derizorii, obsedat fiind de comparaţia cu un chip despre un altul pe care ţi l-ai copilit cu închipuiri, iluzii şi speranţe. Vei începe să vezi  tot ceea ce înainte respingeai, dintr-un soi de devotament bolnăvicios faţă de alteritate. Vei deveni egoist, ştiind că altruismul şi-a pierdut obiectul care l-a hrănit cu o otravă dulce prea multă vreme. Asta nu înseamnă că dispreţuieşti, ci că ţi-ai asumat altă formă de a iubi, la pachet cu paleta ei de porniri ciudate. După, cum spuneam, vei reîncepe să-ţi aparţii. Însă numai pe jumătate. Fiindcă jumătate din ecoul tău s-a pierdut în urmă.

***

Acestea fiind spuse, revin din nevoia egoistă de a scrie şi cu speranţa că-mi veţi saluta revenirea la năzuinţa de-a fi „citită” de după perdeaua cuvintelor.

Tu ce te faci de Crăciun?

Etichete

2008, 2009, altruism, Anul Nou, clişee, Crăciun, egoism, hedonism, masochism, sărbători, urări

Nu fac urări de Crăciun sau de Anul Nou din aceleaşi motive din care nu spun cuiva „La mulţi ani!” de ziua lui.  Clişeele mă lehămesesc profund şi mă deprimă realmente. Şi cînd sînt nevoită sau alţii se aşteaptă să le adresez, şi cînd le primesc.

Cel mult, cu tot sictirul şi nihilismul care mă caracterizează, toată atmosfera artificial construită în jurul acestei perioade a anului îmi poate deschide ca o oportunitate ilegitimă un spaţiu strident de reflexie. Şi atunci mă gîndesc cum trebuie să mă străduiesc să fac în aşa fel încît să mă exprim faţă de unele persoane cu această ocazie, pentru ca tăcerea mea să nu fie interpretată în mod greşit ca uitare. Mă caut ca un Moş Crăciun în traista ţestei de cuvinte care să fie nici frumoase nici urîte, nici false nici sincere, nici formale nici informale, nici calde nici reci. Refuz fraze sau expresii care cer la final semnul exclamării. Spre ruşinea mea, în contexte „prea sociale” zic, trăgînd bine aer în piept, prea-comunul „Crăciun fericit!” şi mă ascund repede în uitare faţă de cele spuse.

Ca „acte” specifice perioadei, de obicei fac decoraţiuni interioare, justificîndu-mi conformismul ca pe o provocare de natură estetică. Apoi încerc să fug, cît mai departe de „cerinţele” perioadei, într-un soi de izolare cu cîţiva oameni importanţi. Dacă nu se poate, atunci stau îmbufnată şi sînt a dracului, luînd în deşert şi derîdere comportamentele, sentimentele şi afectele care îi înobilează brusc pe unii la oră fixă şi într-o zi anume. Suport pupăturile de la rubedenii cu aceeaşi lehamite şi răspund la telefoanele care încep toate cu aceleaşi exclamaţie, aşijderea.

Anul ăsta mă confrunt cu singurătatea lleidatană şi cu entuziasmului unei călătorii prin capitalele Spaniei. Mi-aş căra laptopul cu mine ca să vă scriu ce văd, însă nu ştiu dacă la hotelurile cele mai ieftine wireless-ul e inclus în preţ. Dar oi vedea.

Principiu pre pricipiu călcînd, aş ura la toată lumea „Masochism fericit!” şi „Să vă fie Anul Nou într-un egoism propice!”, dar nu-mi permit să fiu tocmai de Crăciun atît de selectivă în adresare, cînd toată lumea stă la mese festive şi e într-un asemenea hal năpădită de orgasmul hedonismului şi al altruismului.

Afectul pozitiv şi admiraţia

Etichete

admiraţie, dragoste, egoism, individualism, iubire, narcisism

Sînt o lipitoare afectivă, cu tentacule lungi, rezistente şi aproape invizibile, care se împleticesc şi se ţes între ele asemenea unor fire de păianjen. Nu pot iubi decît ceea ce mă îmbogăţeşte. Ceea ce are un ascendent prin excelenţă subiectiv, moral, intelectual sau existenţial-pragmatic asupra mea. Dragostea grea şi densă, dezvoltată subversiv şi incoştient ca sentiment ilegitim şi egoist, ce-şi reclamă împărtăşirea ca pe o formă de recunoaştere a sinelui ca existent în dimensiunea pe care s-a construit admiraţia. Dragostea ca învestire a eului întru devenire, dragostea ca arc cabrat şi înălţat asimptotic, sfidător, în direcţia „obiectului” admiraţiei.

Dezvoltînd afectele de maniera această monstruoasă, iubesc jeguri de oameni, oameni minunaţi, oameni asemenea mie, oameni asemenea cărora n-aş putea fi niciodată, oameni care nu m-au remarcat nicicînd, oameni cărora n-am îndrăznit nici măcar să le vorbesc, oameni care nu mi-au vorbit, oameni pe care nu aş vrea niciodată să-i întîlnesc de teamă că apropierea de ei să nu mi-i dezvăluie altfel decît i-am citit cu ochii idealişti ai imaginaţiei, oameni cărora le evitam privirea de cîte ori se uitau în direcţia mea, dar mai ales oameni pe care am fost convinsă că îi urăsc uneori chiar şi ani de zile. Oameni care m-au intrigat, care mi s-au arătat absconşi şi refractari, duplicitari, bizari, contradictorii, puternici, enervanţi şi intriganţi la nivel de comportament. Oameni care mi-au devenit prieteni, amici, iubiţi, oameni care mi-au fost profesori, oameni pe lîngă care doar am trecut şi în preajma cărora am zăbovit voyeur-ist şi însetat, oameni care m-au repudiat sau i-am repudiat.  Oameni care prin simplul fapt că sînt au reuşit să mă îmbogăţească. Oameni pe care la un moment dat i-am părăsit sau îi voi părăsi cu multă cruzime.

De cele mai multe ori, în dimensiunea mea profund individualistă, afectul se hrăneşte din absenţă şi rebutare. Faptul că o fiinţă se constituie într-o întruchipare a admiraţiei e pentru mine un pretext de transgresare a propriilor limite. Cînd limitele mele au fost depăşite brusc şi afectul pătrunde într-un con de umbră, ca apoi să intre sub focala sub care imaginea admirativă mai poate fi construită pe retină prin lentila cristalinului. Iubirea ca o chestiune de peratologie.

Dragostea-admiraţie e dragostea rece, deşi e ardentă şi sfîşietoare, ca un venin injectat în viscere. Pentru cel ce o trăieşte presupune un supliciu continuu, la care el se autosupune ne-intermitent, dar selectiv şi perfect voluntar pentru a ajunge. Dragostea-admiraţie, spre deoesebire de cea senzorială e irevocabilă (riscînd să mă contrazic la nivel semantic, interpretez vocabula rebutare ca act formal şi termenul irevocabil la nivel substanţial-ideatic) fiindcă e aceea împotriva căreia nihilismul poate funcţiona numai la nivel de optică, nu şi la nivel de afect în sine. Şi după o atare părăsire, dragostea-admiraţie nu încetează, ci se investeşte în forme de manifestare ce frizează mistica. De ce o consider rece? Pentru că e individualistă şi deţine intrinsec o imposibilitate constitutivă de livrare senzorială.

Cu siguranţă că dragostea cu alte tipuri de temeiuri, simplă şi caldă, are acel potenţial de bucurie sufletească pe care dragostea din admiraţie nu îl are. Admiraţia se caracterizează prin acea distanţă implicită faţă de obiect, aşa că jubilaţia se va constitui la rîndul ei într-o necesitate de a te da mereu cu un pas înapoi pentru ca fiinţa contemplată să poată fi privită pe de-antregul. Cu siguranţă că dragostea-admiraţie e un soi de blestem asumat cu voluptate, cu bulimie, datorat unei neputinţe participative afectiv-concrete a individului.

Admiraţia e eminamente spontană, însă se bazează pe necesitatea de cunoaştere a celuilalt. Voluptatea e cea a descoperirii permanente a încă ceva la persoana respectivă,  fără a simţi că ai putea şti totul şi că nu mai e nimic de aflat. Cînd surpinderea continuă e acea picanterie a existenţei care reclamă tribulaţii nesfîrşit-întortocheate. Cu alte cuvinte, admiraţia e negaţia platitudinii, e insurecţia permanentă a sinelui în raport cu propria tendinţă cognitivă. Iubirea devine astfel o chestiune de instrumentalizare, iar răspunsul afectiv se cere a fi o îmbogăţire a ta prin obiectul ales. Astfel, corpusul tău  de lipitoare afectivă capătă rotunjirea devenirii. Orgasmul în cazul iubirii de tip cognitiv este implozia interioară care dă naştere la noi tentacule şi la noi substanţe metabolizante, în organismul în care funcţia iubirii se manifestă ca un soi de narcisism negativ.

***

Argument

Ce m-a determinat să scriu cu o asemnea doză de exhibiţionism despre acest subiect intim-ideatic este criza afectivă prin care trec în Lleida. Am căutat aproape cu obstinaţie oameni care să mă fascineze sau pe care să îi admir pentru „ceva”, pentru orice. Am căutat elemente catre puteau funcţiona ca ascendente  în tot soiul de personaje pe care le-am întîlnit. Căutările mele s-au blocat, cum era şi normal, pentru că admiraţia e în fond o izbucnire, ca o scînteie care se aprinde prin fenomene inexplicabile, nu care se caută ca nodul în papură.

Un alt motiv care m-a ispitit a fost faptul că nu mai văd în jurul meu, la oameni, nevoia de admiraţie ci doar bucuria inversă, de a fi în preajma celor care sînt mai puţin decît ei, pe care îi bot bagateliza cu uşurinţă, care nu îi întrigă, nu-i admonestează şi nu le pun limitele sub insurecţie. Indivizi care preferă dragostea de ceilalţi în căldicel – adică nici prea rece, nici prea caldă, iubirea ca rutină, comoditate, sau, mai rău, indiferenţa totală şi cataracta în faţa posibilelor „surse” de admiraţie.

Nu în ultimul rînd, am scris dintr-o oarecare doză de culpabilitate faţă de persoanele care mă iubesc şi pe care eu nu le pot iubi pentru că nu le admir. Pentru acele persoane care încercînd să se apropie de mine s-au izbit de indiferenţă, pe care nu le-am văzut că există şi pe care cînd le-am cunoscut le-am respins pentru că nu-mi puteau stîrni afectul. Pentru oamenii calzi cărora eu le-am oferit doar disponibilitatea răcelii şi pentru acele iubiri cărora nu aş găsi simplitatea de a le răspunde pe măsura investirii lor.

Şi mai ales am scris pentru cei pe care i-am admirat şi pe care, nemaiputînd la un moment dat să-i admir, i-am părăsit cu ticăloşie.

Dilema singuraticului şi teoria egoismului. Exuvii

Etichete

delir, egoism, Idei, individ, oameni, singurătate, teoria chibritului, teorii

Obstinaţie. Cu obstinaţie refuză oamenii să accepte că sînt singuri. Se agaţă de un alt om, de alţi oameni, de o idee, de un animal, de un loc, de o epocă, de o posibilitate, de o speranţă, de un sentiment, de o obsesie, de o lipsă, de acte, de muncă ş.a.

Iluzia alterităţii este una dintre cele mai prolifice năluciri ale minţii umane, care funcţionează ca un airbag montat în viscerele speciei de cînd lumea şi pămîntul. Nevoia de surogat manifestată ca necesitate de întregire datorate unei lipse ontice şi ontologice constitutive îmi pare a fi singura trăsătură comună a umanităţii întregi (asupra lumii animale nu mă aventurez să-mi extind reflexivitatea, în necunoştinţă de cauză fiind). Aceasta din urmă corespunde şi unui paradox, şi anume, faptului că fericirea oamenilor provine din a da şi nu din a primi, deşi, pentru majoritatea această necesitate nu este însoţită de o conştientizare pe măsură. Dar, chiar şi în cazul lucizilor, conştientizarea nu exorcizează nimic din această nevoie de „altul” ci cel mult o rafinează sau îi abstractizează obiectul de raportare. Nici marii gînditori, filosofi nu au fost în stare să fie singuri, au avut nevoie de copii discipoli, copii idei, copii cărţi.

Culmea paradoxului şi cel mai elocvent exemplu pentru ipoteza mea se manifestă în cazul singuraticilor, care preferă singurătatea, o caută, o aşteaptă, dar cînd se găsesc în anima ei suferă din pricina faptului că sînt şi că nu pot sta singuri. Atunci se recurge la orizonturile compensative gen cărţi, filme care să păcălească eul, să-l fenteze printr-o poveste sau printr-o idee la care să se poată raporta. Singurătatea absolută şi totală nu poate exista. Şi pustnicul pe vîrful muntelui îl are ca alter pe Dumnezeu sau îşi are propria credinţă.

Altfel zis, omul nu poate trăi fără oglinzi, oricum ar fi ele: strîmbe, murdare, opace, antice. Trebuie să se reflecte în permanenţă, să se comunice în permanenţă, să se arate de o atare manieră unui altuia şi sieşi. „Teoria singurătăţii” este inextricabil legată şi de „Teoria egoismului”, întrucît nevoia de altul se reclamă ca pură necesitate a eului egoist: Am nevoie de tine pentru că eu mă simt singur, pentru că eu mă simt gol, pentru că eu mă simt fără rost. În centrul tuturor acţiunilor şi demersurilor noastre se află eul propriu, asta mai ales atunci cînd oferim, pentru că dînd ne îmbogăţim şi cu starea celuilalt, suprimînd astfel sentimentul singurătăţii din noi.

Dragostea, ca afect pozitiv, este sentimentul care dovedeşte că singurătatea nu este posibilă. Toată lumea iubeşte mai bine sau mai rău, mai cu sens sau mai fără sens, dar nevoia de iubire şi de transfer de iubire este cea mai convingătoare formă în care individul se dedublează prin intermediul lui „a da şi a primi”. Iubirea nu este nicidecum o ispravă a eului ci un act egoist, întors eminamente spre sinele ultragiat. M-aş putea aventura chiar în afirmaţia că cele mai pozitive sentimente sînt cele mai egoiste, pentru că ele îmbogăţesc cel mai mult eul individual. Astfel, dragostea, preţuirea, grija, admiraţia – la prima vedere sentimente adresate alterităţii, sînt, concret, punga de oxigen care ne asigură buna funcţionare a viscerelor. În schimb, sentimentele negative ca ură, ciudă, invidie, dezgust sînt cele care împuţinează eul şi de natură masochistă fiind prin excelenţă devin premise pentru instituirea sentimentului devorator al singurătăţii.

Din perspectiva expusă pînă acum, desemantizatul de-acum „te iubesc” devine forma supremă a egoismului şi reflexul singurătăţii neconsolate, nesubtilizate, nemetamorfozate, nesublimate. Grija pentru altul e preocupare de sine şi nevoia de expansiune a eului, de lărgire a graniţelor fiinţei şi de depăşire a limitelor fondului intim şi fondului intim-străin.

Nu se pune problema de condamnare sau de absolvire aici, pentru că, fără excepţie, întreaga umanitate suferă de singurătate şi de egoism. Ceea ce diferenţiază esenţial indivizii este nivelul de luciditate, însă nici abstractizarea nu poate funcţiona ca o formă de salvare, ci, din contra, de condamnare definitivă în meandrele visceralităţii care, în mod normal ar trebui să fie ferite de iluzia epidermei care înfăşoară procesele fundamental-umane în esenţă, dezgustătoare. Concluzia ar fi că fericirea este cultul epidermei, aşa că, păziţi-vă pielea!