Sinuciderea prin altericid

Etichete

altericid, alteritate, autocraţie, celălalt, cosmonaut, crima perfectă, diavol, individuaţie, izolare, Jean Baudrillard, realitate, sine, singurătate, sinucidere, vid

Crima perfectă a unui „cosmonaut”

Există o cale sigură de-a muri şi de-a nu te mai întoarce niciodată la tine însuţi: aceea de a-l ucide pe Celălalt. De a-ţi transforma zarea într-o serie de clone ale tale. De-a ajunge la un asemenea grad de individuaţie încît să nu-ţi mai poţi ieşi din tine. Să rămîi prins în obscenitatea sinistră a interiorităţii proprii unde raporturile nu se mai manifestă, firesc, între tine şi alţii, ci doar între tine şi tine.  Odată cu realizarea „crimei perfecte” să ajungi să te însingurezi într-un aşa hal, încît în autocraţia ta să nu mai percepi decît lumea identică sie înseşi, prin excluderea oricărui principiu de alteritate. Nu ar fi ca şi cum lumea ar fi murit, ci ca şi cum tu însuţi ai fi murit şi ţi-ai fi ieşit din tine pentru a te privi şi-a te trăi, prin delegaţie, din afară. Şi ai fi ajuns să pluteşti, paradoxal, în vid, perfect izolat de orice contact cu realitatea. Prins în virtualitatea ta, să te multiplici la infinit, pînă la sufocare, asemeni unui cosmonaut damnat să nu se mai poată întoarce pe pămînt. În perfecţiunea asta a ta, de împlinire totală, să îţi trăieşti sfîrşitul cu voluptatea confortului de a şti că nu mai trăieşti pentru nimeni. Pentru că oricum „schimbul” între individualităţi e unul imposibil, chiar dacă sîntem destinaţi unul celuilalt, şi nu unui destin individual. Dar ce să  ne facem cînd, vorba lui Baudrillard „acestă lume reală” este mult prea obscenă, cînd seducţia nu mai este o etapă de construcţie sau cînd preliminariile ei se duc la un mare gol de fiinţă prin imposibilitatea împlinirii? Amăgirea nu mai poate funcţiona şi altericidul nu ţine, în fapt, de noi, pentru că „diavolul, după ce a cumpărat umbra omului, o reciclează”.

Minciuni umplute, adevăruri împăiate

Etichete

adevăr, alteritate, delir, diavol, dumnezeu, minciună, pact, singurătate, şarpe

Dacă nu ar fi fost şarpele, oamenii l-ar fi inventat.

Oamenii nu au nevoie de adevăr.  Au nevoie de cea mai sfruntată dintre minciuni, de cea mai mare, de cea mai periculoasă, de cea mai dezgustătoare: aceea de a crede că există măcar „un cineva” care ar renunţa într-un moment la sine pentru ei. Cea mai cea dintre minciunile existenţiale, cea mai suculentă şi apetisantă a trebuit să poarte numele de alteritate. Au nevoie şi de minciunile mai mici, glazurate cu marţipan şi dulci ca o turtă coaptă, ornamentate din abundenţă cu cea mai cleioasă frişcă dintre toate. Aceste minciunele zaharoase au trebuit să poarte numele de prieteni, iubiţi ori maeştri. De ce? Fiindcă oamenilor le place mai degrabă să intre în comă diabetică, decît să se chircească în uscăciunea sinelui de gustul amar al adevărului, ca apoi să se poată trata facilmente cu injecţii intravenoase şi alte noi doze de minciună în chip de insulină. Mai mult de-atît, oamenii au nevoie să se învelească într-o plapumă ţesută din toate aceste minciuni mici şi mari, sclipicioase mai ceva ca nişte Swarovski cu certificat, sub care să se simtă ca regii în patul lor cu baldachin din catifea opacă. 

Dacă Dumnezeu ar fi existat, oamenii l-ar fi anulat.

Oamenii se roagă să fie minţiţi. Se aşază în genunchi, îşi dau drumul la ochi şi îşi scot sufletul din lesa decenţei, ca să ceară de la o instanţă coruptă să fie minţiţi. Să fie minţiţi frumos şi cu graţie. Să fie condamnaţi la minciună. Să fie condamnaţi pe viaţă, doar să nu fie puşi pe scaunul electric al adevărului, să le plesnească venele îmbibate cu minciunile cărora lucizii le spun iluzii. Să fie orbiţi de la obraz cu minciuni costumate hilar de circ, doar să nu le fie scoşi ochii şi devoraţi de cîinii de pază ai adevărului. Să fie scufundaţi în mlaştina năclăită de cele mai mizerabile minciuni, doar să nu se înece în apele limpezi ale adevărului. Oamenii îşi doresc un proces injust, o lume absurdă în care să creadă în ceva ce li se spune că există, deşi în adîncul fiinţei lor există convingerea contrariului.

***

Deşi oamenii mănîncă mărul dat de şarpe şi ştiu că are viermele în el, îl devorează pofticioşi, cu ochii închişi. Nu mai au frică de Dumnezeu. Dumnezeul oamenilor e justiţia oarbă a adevărului numit singurătate care a făcut pact cu minciuna numită alteritate.