Dumneavoastră, vă rog, părăsiţi limba!

Etichete

academic, desemantizare, discurs, dumneavoastră, lleida, politeţe, profesori, pronumele personal de politeţe, resemantizare, studenţi, UdL

Într-o singură privinţă s-au pus de acord catalanii cu spaniolii: că pronumele personal de politeţe ar trebui scos din uz. De tot. „Voste” şi respectiv „usted” s-au demodat, pragmatica limbii le dă cu şutul şi le scoate afară pe uşa din dos. Se pare că nici un context de enunţare şi nici o formă de discurs nu le mai primeşte. Nu că au devenit inutile, mai rău, dacă te trezeşti tu cumva, ca un neştiutor naiv şi nătîng, să încerci să le foloseşti, vei fi calificat, irevociabil, drept „prea civilizat”. Şi asta nu e de bine în spaţiul spaniol. E ca şi cum ai spune „căcat” la un curs într-o universitate românească, întorcîndu-ţi asupra-ţi tot oprobriul şi catalogarea în registrul peiorativului (nu, dacă spui „merde” la un curs, în Lleida nu se întîmplă nimic, vei primi doar un zîmbet complice). Cum de această răsturnare de perspectivă?  Una dintre ele, cea „oficială” este liberalizarea spaţiului academic şi încercarea de a stabili un raport de egalitate şi de apropiere între profesori şi studenţi, uşurînd procesele de comunicare de povara asumării rolurilor. O alta, influenţa culturii anglo-americane (deşi al spune totuşi că aici nu prea ar fi pertinentă această explicaţie întrucît, aproape nimeni nu poate susţine nici măcar dialoguri minime în engleză). Cea mai plauzibilă, în opinia mea, este comoditatea. Sau mai precis, lenea limbii. La propriu. Cînd au auzit spaniolii cam cum ar suna „usted” pe româneşte li s-au încîlcit instant sinapsele la ideea că noi avem obstinaţia de a-l pronunţa. Şi nu arareori, ci foarte frecvent. „Ce civilaţi sînt oamenii în România!”, a sunat mirarea netrucată a lui Jordi.

Jordi e profesor de muzică. Şi la liceu şi la universitate. Are în jur de 35 de ani şi se îmbracă între dichisit şi elegant, mereu cu pantofi de piele cu bot ascuţit, oferind impresia unei persoane docte şi pretenţioase. Pare manierat şi politicos, dar limba i se împleticeşte mereu cînd vorbeşte într-o „idiomă” neidentificabilă pentru mine, catalană pentru el. „În Spania, la 35 de ani oamenii sînt tineri”, rîde el cu poftă şi cu ochii mari, cînd află că la 35 de ani un român începe să se instaleze în blazare. Cu studenţii are o comunicare bidirecţională. „Puta”, „coño” (nu ştiu dacă am nimerit grafia) şi variaţiuni pe această temă sînt constante locuţionare ale conversaţiilor profesor-student/ elev care suportă infinite procese cum ar fi gramaticalizarea, desemantizarea, resemantizarea, intertextualizarea ş.a. Nu din alt motiv, doar pentru coeziunea enunţurilor şi coerenţa discursului ambelor părţi.  Astfel, procesele de subînţelegere, implicaturile şi „chestiile” astea complicate care necesită un strop de logică şi consum nervos inutil vor fi înlocuite cu inferenţe. Imediate chiar. Fără negocieri de semnificaţii şi alte „minuni”. Simplu şi la obiect. Toată lumea subscrie unei simplificări a existenţei, aici nu încape loc de discuţie. De unde să începem să tăiem? Din limbă. Nu reducţionism, doar simplificare. „Usted” e mai lung decît „tu”, efort locuţional mai mare, energie consumată, epuizată, ce nu se supune princiipilor fizice (conform cărora, în natură energia nu se pierde). Şi în plus, unii n-au pronume de politeţe în limba lor şi nici nu le trebuie. Natura umană se pare că se epuizează, aşa că trebuie să aplice nu principiul schimbului de energie, ci acela al conservării. Spaniolii s-au prins la vreme, se pare. Revenind la Jordi. Dacă, în pauze, cumva, vreun student i s-ar adresa cu dumneavostră ar crede că s-a trasnformat în obiectul unei farse. Ar fi de-a dreptul scandalizat, nu i se poate întîmpla lui aşa ceva. S-ar simţi ca şi cum ar fi înjurat. Eva, care lucrează într-o bancă îl aprobă. Acolo mai aude din cînd în cînd cîte un „usted” sau un „voste”, uneori şi ea trebuie să-l articuleze, dar „Nu, nu, la universtate, cu profesorii?! Nu! Nu se obişnuieşte aşa ceva!”.

M-am apucat de perorat, mai mult în gînd, despre cultul meu pentru „dumneavostră”, argumentînd importanţa şi necesitatea folosirii lui. Cum că o limbă şi o cultură ar fi mai sărace fără pronumele de politeţe. Cum că „dumneavoastră” e în aceeaşi măsură o formă de a marca distanţa dintre două persoane, diferenţa de vîrstă, diferenţa de stattut social , fiind în acelaşi timp şi o formă de manifestare a respectului, o formă de a crea o interfaţă a spaţiului public etc. Catalanii au rîs cu poftă cînd au auzit că profesorilor-prieteni am reuşit cu greu să le spun „tu” şi pe numele mic, iar unora continuu să le zic în adresare şi în gînd „dumneavoastră”, aşa, mai mult ca o formă de afecţiune.  

Cu alte cuvinte, o formă de inadaptare la spaţiul spaniol şi de a fi necioplit în mod deliberat este folosirea pronumelui de politeţe, care te pune în cea mai jenantă situaţie posibilă din cîte te-ai putea încadra. Eu mă încăpăţînez să fiu penibilă şi nesimţită în realaţia mea cu profesorii. N-am înjurat toată viaţa mea atît cît am înjurat vorbind după ceea ce eu credeam că sînt norme universale de politeţe şi respect. Şi îmi dau seama că spaniolii, pierzîndu-l pe „usted” o să piardă şi savoarea ironiilor cu „dumneavostră” prin care i-ar putea „articula” pe studenţi. Dar nu, cum studenţii nu se complică, nici profesorii nu ar avea motive. Sper doar ca româna să nu-l piardă pe „dumneavostră” aşa cum i-au pierdut universităţile pe studenţii idealişti.

Abuzul de filosofie

Etichete

desemantizare, filosofare ilegitimă, filosofie, prostie, simplitate, sărăcie cu duhul

Sînt ultragiată de desemantizarea verbului „a filosofa”. Cînd văd uşurinţa cu care acest verb este conjugat la persoana întîi de către indivizi şi individe cărora le-ar trebui vreo zece perechi de cîrje ca să articuleze o frază (nu un enunţ!) îmi vine să-mi iau lumea-n cap. Dar asta nu înainte de a cumpăra nişte cenuşă să o împrăştii deasupra universului contaminat cu suficienţă.

Datul cu presupusul, nu. Datul din gură frust şi inconsistent este auto-desemnat în mod ilegitim şi abuziv, de cei care practică sportul limbii insuficient convertite într-o formă de gîndire formă de raţionament minimal (care măcar să indice prezenţa unor sinapse), „filosofare”. Cred că se zvîrcolesc Heidegger şi cu Platon în mormînt de cîţi filosofi au răsărit precum buruienile pe metru pătrat. „Eu filosofez, prea mult, asta e problema mea”, auzi din gura unui ins pe care îl trădează însăşi precaritatea afirmaţiei.

Chiar şi activităţi mai înalte şi mai consisitente intelectual decît elementarul „dat din gură”, precum problematizarea, meditaţia, exprimarea unui gînd sau expunerea unei idei nu se ridică la semnificaţia lui „a filosofa”. Însă, ce le putem face celor care se simt sufocaţi de atîta filosofie care rezidă în fiinţa lor şi îi deturnează de la firescul unei vieţi sublime şi obişnuite?!

În faţa acestei infuzii de filosofie simt cum mi se îmbîcsesc porii de sărăcie cu duhul. Mulţi opun simplitatea filosofiei (iarăşi o aberaţie şi asta, întrucît între filosofie şi complicaţie nu se poate pune cu aşa mare uşurinţă semnul echivalenţei). Oricum, hai să spunem că pe o anumită linie de argumentare ar putea fi legitimă contrapunerea. Însă majoritatea confundă simplitatea cu sărăcia cu duhul. Simplitatea e sublimă, e sursa unui rafinament intrinsec, e perfecţiune originară, e privilegiul neîntinării. Pe cînd, sărăcia cu duhul e limită, e prostie, e precaritate, e comoditate, e lipsă de contact între sinapse şi e, în esenţă, dezgustătoare.

Majoritatea persoanelor care afirmă că „filosofează prea mult” sînt sărace cu duhul. De ce? Pentru că oamenii simpli nu filosofează niciodată. Iar filosofii adevăraţi nu spun că filosofează pentru că într-adevăr filosofează, acest fapt fiind evident, deci afirmarea lui ar fi redundantă. Celor săraci cu duhul, neobişnuiţi să se privească în oglindă şi să-şi vadă lungul nasului, li se pare că sînt mai interesanţi cu vocabula „filosofie” între dinţii din faţă şi cred că aşa le creşte, de unde nu-i, şi un neuron în plus. Adevărată, universală şi atemporală zicere a mai scornit poporul român: „Prostul dacă nu-i fudul, nu-i prost destul.”

Le-aş sugera celor pe care îi ustură creierul de la atîta filosofie nişte lubrifiant neuronal. Dacă nu, nişte cenuşă în cap ar putea absorbi cu succes excesul de sebum dintre dendrite şi axoni.