Cuvinte de acces la singurătate (I)

Etichete

alegere, alteritate, categorii, clişee, criză, destin, dragoste, existenţă, formule sociale, hazard, indivizi, paradigmă, ratare, relaţii, rost, sine, singurătate

Destinul

Destinul are o formă oarecum sferică: cu cît ne îndepărtăm mai mult de el, cu atît ne apropiem de el. Destinul nu are propriu-zis «intenţii», dar uneori avem impresia că, în timp ce se desfăşoară o viaţă plină de glorie şi succese, undeva, obscur, un dispozitiv lucrează pe dos, făcînd ca, eforia să se transforme, pe neaşteptate, în dramă. Evenimentul fatal nu este cel care poate fi explicat prin nişte cauze, ci acela care, la un moment dat, contrazice toate cauzalităţile, venind de aiurea, dar avînd această destinaţie secretă.” (Jean Baudrillard, Cuvinte de acces)

Că-ţi fuge viaţa, că ţi se neantizează rostul sau că-ţi scapă dragostea nu e o chestiune de opţiune. E o chestiune ineluctabilă de domeniul hazardului, o conjuraţie ticăloasă a providenţei. Singurătatea te alege ea pe tine şi nu tu pe ea. Nimeni nu e în măsură să fie singur şi nimeni nu este cu adevărat singur. Nici vorbă de o posibilă vocaţie pentru singurătate; nu se poate vorbi despre singurătate nici în cazul celor care se izolează voluntar, precum pustinicii sau gînditorii – ei trăiesc în paradigma alterităţii mistice, operînd cu o selecţie brutală a instanţelor reprezentative întru devenire şi existenţă.

Pentru cei mai mulţi indivizi, într-o accepţie universală, dar uşor rafinată, singurătatea e o stare datorată absenţei din orizontul de aşteptare a unor anume oameni, lucruri, înîmplări şi e mereu însoţită de efortul celui „singur” de a nu recurge la consolări precare şi la minciuni esenţiale. Oamenii singuri nu sînt cei cărora le lipseşte însoţirea formală prin viaţă şi aşezarea într-o formulă tip (contrar reprezentării coforme a clişeului social care operează prin bagatelizare la reducerea singurătăţii la o chestiune de poziţionare în contextul unei familii, relaţii amoroase, loc de muncă etc.), ci acei cărora le lipseşte esenţialul (natura acestuia diferă subiectiv şi constitutiv de la om la om).

Într-o discuţie nu întocmai savantă despre paradigma singurătăţii putem vorbi despre categorii umane şi unităţi de „măsurare” care definesc spectrul şi auspiciile sub care această noţiune (stare, ipostază sau cum am vrea s-o numim – terminologia este mai puţin importantă) este încarnată şi reprezentată social. Pe de o parte sînt cei care deplîng singurătatea în care trăiesc, pe de altă parte sînt cei care sînt singuri, dar nu ştiu (trăiesc sub acoperişul căldicel şi suficient al unei formule sociale), pe de încă o alta cei resemnaţi în singurătatea lor şi într-un ultim colţ cei care, providenţial, nu sînt atinşi de această stare şi sînt şi scutiţi de ipostazierile pe care aceasta le generează. Considerăm că nu există categorii intermediare, iar că cea din urmă, fiind una de sorginte abstractă – întrucît fiecare individ cu o minimă doză de conştiinţă este sau se simte, la un moment dat, singur. „Crizele”  obişnuite de singurătate care nu iartă aproape pe nimeni survin mai cu seamă din cauza unor nepotriviri dintre sine şi cadru, din neadaptare, din dezamăgire, din absenţă, din neîmplinire, din sentimentul de irosire, din ratare etc.

Există şi un soi de singurătate cosmică – ca un fel de tară a celor care în ciuda a tot ceea ce au cunoscut în termeni de prezenţă, alteritate şi reuşită stau sub bolta unui destin potrivnic care le întoarce sensul oricărei împliniri înspre un gol de fiinţă care înghite orice posibilitate de-a fi fericit.

O să mai urmeze.

Minciuna autofabricată, casa de amanet a sinelui

Etichete

adevăr, alteritate, asumare, bravadă, criză, miciună, sine, suflet

„Dacă minciuna mă servea, cu atît mai bine; (…) Dar, deşi mi-e greu, poate chiar imposibil să explic asta, n-aveam sentimentul că joc o farsă. Trăiam pe două planuri, ca bătrînii care nu mai erau siguri de trecutul lor ce-l lăsaseră la arhivă ca pe un obiect şi nu mai deosebeau bine adevărul de minciună. Şi la mine minciuna se hrănea din acelaşi sînge ca adevărul, devenise o formă de realitate (…) Eram gata să schimb o minciună cu o alta, aşa cum schimbasem adevărul dragostei cu minciuna”. (O. Paler, Un om norocos)

Cînd adevărul inimii e prea dureros şi strigă prea tare în fiinţa celui care îl deţine, de cele mai multe ori îşi întîlneşte moartea într-o minciună ilegitim autofabricată. Cînd sufletul e în pragul prăbuşirii sau e înecat într-o suferinţă copleşitoare, mintea îşi arogă dreptul de a prelua controlul asupra întregii fiinţe. Altfel spus, pentru muşcătura unui „şarpe veninos” victima îşi caută, năucă, de una singură, leacul. Aşa că, deschide ad-hoc o linie de producţie de pseudo-adevăruri, leacuri aparent miraculoase pentru tratarea intoxicării cu sine. Aceste minciuni deghizate în straie cameleonice iau ochii individului de la realitatea interioară generatoare de tribulaţii prea intense şi îi oferă noi miraje. Acestea din urmă funcţionează momentan ca nişte viabile şi justificate oportunităţi de ieşire din criză. Cînd repetate de individ sieşi, tot timpul, în singurătate precum şi în prezenţa altora, minciunile se transformă într-un soi de scut prin care el se apără de sine însuşi. „Procedeul” se numeşte bravadă. Bravada e în momentele de criză un exces sănătos. La fel cum fuga e pe moment soluţia salvatoare cînd asumarea e prea degradantă sau prea sfîşietoare, coborînd fiinţa iremediabil în propriul infern.

Minciunile individului destinate sieşi sînt perfect sincere. Prin raportarea la exterior îşi află şi îşi demonstrează facil legitimitatea. Pot fi susţinute cu argumente raţionale, într-un discurs ce se prezintă fără de cusur în structura sa închegată. Ceea ce nu se ia deloc în seamă însă este adevărul inimii de dincolo de crizele cu umflări de aorte şi blocări de vene cave. Minciuna cea frumos costumată în straiele raţionalităţii aride se preia ca adevăr în detrimentul alegerii prea dureroase, conştiente de sine şi conforme cu realitatea dinlăuntru. Delirînd, individul în cauză crede că alege demn. Crede că, de fapt, alege adevărul pe care emoţia i-l ocultează.

Deşi aparent nedemnă şi catalizator pentru o moarte sigură, asumarea adevărului interior e, paradoxal, singura formă sinceră de demnitate.  Una pe care eul trebuie să şi-o asume ca o înfrîngere bucuroasă în războiul iluziilor cu materialitatea lor nesatisfăctoare şi injustă. Împăcarea cu sine să nu vină prin rebutare, ci prin reconfigurarea reţelei de trăiri lăuntrice. Leacul să-i fie acelaşi venin care l-a intoxicat.

Ce-i degeaba sub soare

Etichete

criză, dezamăgire, disperare, Ecleziastul, irosire, muncă, renunţare, străduinţă

„Am ajuns pînă acolo că m-a apucat o mare deznădejde de toată munca pe care am făcut-o sub soare. Căci, drept vorbind, ce folos are omul din toată munca lui şi din toată străduinţa inimii lui, cu care se trudeşte sub soare?” (Ecleziastul, 2, 21-22)

Atunci cînd ţi se dezvăluie ca neajuns şi ca irosire, străduinţa susţinută şi aducătoare de neant e argumentul de netăgăduit pentru renunţare. Momentul în care îţi spui „a fost degeaba”, e clipa cînd folosul muncii de-o etapă este aruncat în aer în virtutea negării, iar anima supliciului este redusă la tăcere prin sugrumare. Ca şi cum nimic n-ar fi fost vreodată.

Copleşit de neputinţă, umilit în forul cel mai public şi rănit în cele mai intime convingeri şi aşteptări, eşti în situaţia de a-ţi căuta cînd scuze, cînd a te pune sub capete de acuzare. Dintr-o trebuinţă asumată îţi invenetezi argumente de ieşire prin luarea unei decizii improprii şi ilegitime, cu implicaţiile ei copleşitoare şi gustul său de otravă. De obicei, această trebuinţă coincide cu retragerea din peisajul existenţial considerat pînă la clipa declanşării crizei ca definitoriu şi necesar. Procesul de rebutare e spălarea pe mîini de un sine pe care l-ai fi preferat altfel, e spălarea creierului de ceilalţi – prea dragi sau prea indiferenţi –, e salvarea memoriei esenţiale prin aruncarea în derizoriu. E o falsă ieşire dintr-o situaţie fără ieşire. Şi totuşi, altă opţiune „nu există”. Sondînd culmi şi căţărîndu-te pe pereţii tuturor prăpăstiilor îţi dai seama că trebuie să-ţi asumi crima şi ipostaza de criminal: să îţi ucizi rostul de pînă atunci şi să te obişnuieşti cu sentimentul de culpabilitate din tine, care derivă din pierdere. Repetîndu-ţi că e singura şi cea mai bună soluţie, te îmbălsămezi cu un confort care seamănă cu dormitul pe un pat de spini. Îţi spui că e mai moale decît statul pe ţepuşe. Bocetul tău la îngropăciunea unui vis e Noua Amăgire. Amăgirea c-ai procedat just şi moral, în lipsă de alte posibilităţi.

Dincolo de înverşunarea ta aşa-zis asumată în termeni de consecinţe decizionale, se află adevărul chricit într-o altă posibilă soluţie. Un adevăr incomod şi degradant. Vrînd ca sub soarele tău să se creeze curcubee, cauţi diamantul cel prea rar şi nedestinat ţie, cînd ar trebui să ştii să te bucuri de strălucirea bucăţii de sticle ordinare într-o băltoacă noroioasă. Şi asta să fie nebunia ta, conformă cu dreapta cîrmuire a inimii: de a-ţi căuta rostul şi dedicaţia în a face din nimic o sursă de strălucire.

„ Am hotărât în inima mea să-mi înveselesc trupul cu vin, în timp ce inima mă va cârmui cu înţelepciune, şi să stărui astfel în nebunie, până voi vedea ce este bine să facă fiii oamenilor sub ceruri, în tot timpul vieţii lor”.  (Ecleziastul, 2, 3)

Huelga a la japonesa sau manifestul omului revoltat

Etichete

Bologna, catalani, criză, delir, disperare, grevă, sine

Protestele studenţilor de zilele astea din Catalunya împotriva procesului Bologna mi-au dat şi mie curajul să-mi pun în piept un ecuson cu „grevă japoneză”. Aşa cum consistenţa manifestaţiilor catalane e îndoielnică, am zis şi eu să-mi arog dreptul de a trece motivele şi obiectul protestelor mele sub semnul ambiguităţii perceperii lor de către cititori. Pentru prima dată constat că eu şi catalanii am putea avea ceva în comun. Nu indiferenţa, indolenţa şi necunoaşterea realităţii, ci un atare relativism chestionabil al subiectivismului, al încruntării, al gestului ieşirii în stradă şi al strigării „durerii”. Explicit: şi eu mă aflu la răspîntia contestării unui sistem, în care totuşi accept să mă angrenez. Contest autorităţile, mijloacele şi scopurile, precum şi tratamentul asupra persoanei mele. De ceva vreme tot stau cu ecusonul în mînă, fără să îndrăznesc să mi-l înfig ostentativ în piept. Şederea în Catalunya pesemne îmi conferă mediul prielnic manifestării unui curaj orb şi, în esenţă precar, de a spune „Nu, pînă aici!”. Nu obişnuiesc să cer: nici să fiu văzută, nici să fiu ascultată, nici ca părerea mea să conteze pentru cineva, cu atît mai puţin să schimb un sistem al cărui angrenaj s-a obişnuit să lucreze într-un mediu sordid şi pestilenţial. Totuşi, dintr-o mină secată de orgoliu, mai clipoceşte deasupra mătasei broaştei reflexul unei împăunări a sinelui ultragiat. Spun „nu!” doar cînd ajung la căpătul putinţelor şi al posibilităţilor de încercare de a crea un spaţiu pentru vizibilitate. Şi aştept. Asta e, în fond, „filosofia” grevei japoneze: să faci ceva ca lumea să te vadă, poate aşa o să te ia în seamă. Sau măcar să te privească. Nici nu mai contează cum – chiorîş, strîmb sau empatic -, doar să ieşi din tabloul pictat cu indiferenţe. Apoi, să te asculte. Greva e soluţia marginală, alternativa disperat-haotică, ilegitimă sau legitimată în negativ.

Deşi cele mai multe greve sînt un fracaso, se pare că sînt singurele puncte de acumulare ale energiei umane în acelaşi timp rezidente şi reziduale, care nu se mai poate disipa şi investi în altceva, decît în revoltă. Grevele sînt eminamente actul omului revoltat. Cauza trece sub derizoriu prin natura actului şi totuşi, atitudinea grevelor e mereu însoţită de aceea măreţie de joasă speţă care îi conferă revoltatului o ultimă redută pe care să îşi cocoaţe orgoliul cangrenat, scuipat în piaţa publică şi spînzurat în faţa tuturor. Cînd viaţa nu mai are sens, greva îi dă unul. Îi conferă iluzia zemoasă şi lubrică a falsei existenţe, a posibilului posibil, deşi fiinţa sa e blocată în posibilul imposibil. Roata lumii n-are nevoie de omul revoltat, îl extirpă ca pe un organ bolnav şi nefolositor. Chiar dacă e putred, putreziciunea secretă uleiul ei care pune în mişcare motorul sistemului.

Grevele există pentru că oamenii nu pot accepta că părera lor nu contează. Pentru că nu-şi pot asuma condiţia nimicului în care se află şi pe care îl ilustrează cu precădere. Ei vor să se vadă la televizor în ochii celuia căruia îi cer să-i asculte. Vor victoria prin umilire, prin strigăt şi ignoră asemănarea lor cu personajul din tablourile lui Munch.

Şi eu, ca toţi revoltaţii, ştiu că greva e inutilă. În fapt, ca şi sforţarea, ca şi iluzia, în definitiv ca şi existenţa. Însă îmi este morcov. Morcov existenţial care, ontic, îmi dă îndrăzneala unui şut de a mă cocoţa pe un stîlp, „ascensiune” pe care, altfel,  condiţia mea de damă cu pretenţii nu ar permite-o. Ontologic se numeşte prostituţie, preacurvie. Greva e ca un fel de mască. Aştepţi ca ceilalţi să îţi spună că nu-ţi stă bine cu disperarea pe faţă şi că ar trebui să reintri în condiţia acceptării. Ăsta e succesul grevei. Cel mult să fii văzut că eşti. Ascultarea ce nu ţi s-a dat, nici nu ţi se va da. Aştept să văd dacă eu o să mă prind de asta înaintea catalanilor.