Layoutul masacrului fiinţial. O reprezentare grafică a compromisului

Etichete

11-M, alegere, compromis, design, existenţă, fiinţă, layout, masacru, proiect grafic, sine, tragedie, tren, viaţă

11-M al nostru

E drept că nu poţi trăi în lume fără a te mutila puţin în fiecare zi. Fără a te supune masacrului compromisurilor, fiind sadic cu sentimentele tale şi masochist în gîndire. Ne construim scheletul după tiparul societăţii. Ne clădim fiinţial după cum am fost educaţi. După modelul strîmb care ne-a fost impus de diverse instanţe cu etichetă falsă de ascendent, de impostori cu ecuson de formatori care ne-au convins că ar trebui să fim altfel decît sîntem de fapt. Adesea am contestat acest ar trebui, din prea multă dragoste pentru credinţele noastre, însă nu pînă la capăt. „Cine l-o fi normat pe trebuie?”, ne întrebam în gînd, sufocaţi de anxietate şi de năzuinţa de-a ne îmbrăţişa propriul adevăr pînă la sînge. Chiar. Cine i-a conferit legitimitatea şi ce-i face pe toţi să fie supuşi orbeşte acestui principiu abuziv axiomatic? De ce este trebuie numai unul? Ce e  acel ceva care ne face să ne ciopîrţim carnea dorinţelor, să ne măcelărim fetişurile ca pe nişte ruşini, să ne îngropăm iubirile ca pe nişte incesturi, să ne legăm la ochi propriile convingeri? E el mai breaz decît îndrăzneala noastră de-a fi?

Ne-am obişnuit a ne asocia (şi asemăna) cu faţa cuminte, gri, conservatoare şi austeră a unor ziare „seriose”. Ne-am învăţat că nu avem voie să ieşim prea mult în evidenţă, pentru că acest lucru ar atrage de la sine etichetarea de „scandaloşi”. Ne-am resemnat să ne purtăm sufletul asemenea unui deşert de plumb, care să ne determine automat prin natura sa să nu vrem să persistăm prea mult pe pagina de gardă a trăirilor noastre. Să nu mai putem să ne răsfoim gîndurile şi să ne prindem privirea printre lucrurile din viaţa noastră ştiind că designul lor e plictisitor şi că nimic nu ne va face să mai vrem să ne citim. Sîntem convinşi că e bine să nu ne afişăm în prea multe  poze mari, autentice  atunci cînd păşim în societate. Dacă avem în structura noastră fiinţială elemente contrastante proiectului grafic care ne-a fost destinat să-l îmbrăcăm toată viaţa, trebuie să ne prelucrăm esenţial în Photoshop. Dacă fiinţa noastră este însîngerată, ştim că nu putem lăsa să se vadă acest lucru pe prima pagină. Mai degrabă arborăm simbolic, o expresie de complezenţă, neagră în sinceritatea ei ca un steag de doliu. Ne prostituăm în metafore aluzive şi în texte lungi, rupte ca de nişte intertitluri de un rîs care-i mimat.

Toata acestea pot funcţiona, coerent şi convingător, aparent decent, pînă la momentul unei tragedii. Atunci proiectul grafic se modifică intempestiv. Ceea ce ocultam pînă atunci e scos la vedere, organele dorinţelor apar împrăştiate pe şinele de tren ale existenţei ca după o explozie a însuşi trenului pe care l-am ales pentru trece prin viaţă, ca printr-o lume străină de împlinire. Tragedia e momentul cînd sinceritatea ne adună în piaţa publică, alături de milioanele de sentimente pe care le-am reprimat şi ne cere să vărsăm lacrimi pentru acele trăiri pe care le-am omorît în atentatele împotriva noastră înşine. După zilele de doliu, e însă musai să ne prezentăm la alegeri. Am înţeles că, pentru a evita un alt dezastru,  proiectul grafic al propriei existenţe trebuie să ni-l construim noi.

Fără capăt, fără limită, fără punct

Etichete

compromis, două puncte, limită, punct, punct şi virgulă, puncte de suspensie, sine, singurătate

Punctul nu e niciodată punct. Pentru că mai întotdeauna şi cu prea mare uşurinţă se poate transforma în punct şi virgulă, în două puncte sau în puncte de suspensie. La nivel existenţial, atunci cînd ne spunem că am pus punct prea uşor, ne răzgîndim în privinţa legitimităţii punctului. Pentru că nu sîntem în stare niciodată să ajungem la o limită, să ne oprim la o limită. Noi, acei ce ne-am născut damnaţi să înţelegem totul şi înţelegînd să iertăm, iertînd să continuăm, continuînd să aşteptăm, aşteptînd să adăugăm, adăugînd să creăm. Noi înşiruiri, noi iluzii, noi enumerări de fraze în existenţa noastră, care să se suprapună, să se încalece, să se succeadă fără o oprire clară şi-o luare de la capăt. De cele mai multe ori anticalofil şi ilizibil. Transgresăm perpetuu intransgresabilul, prelungindu-ne şi ostoindu-ne vieţile într-o hidoasă frază fără punct.

Oamenii care nu sînt în stare să pună punct sînt cei care or să ajungă să nu se mai poată citi. Pentru că şi-au permis şi şi-au îngăduit orice eşec, pentru că şi-au deplasat abuziv, pînă la relativizare, limitele individuale ale moralei, pentru că ei nu se sfîrşesc niciodată şi astfel se obosesc pe ei, de ei înşişi. Cine să-l citească pe unul care nu-şi îndură nici el delirul? Care nu e în stare să se exprime şi să vieţuiască în propoziţii simple? Acel care pune virgulă între subiect şi predicat, pentru a-i lăsa subiectului pauză de respiraţie în aşteptarea predicatului care să-l motiveze să existe? Care aleargă sincopat ori se opreşte mereu după fiecare pas să pună punct şi virgulă între gînduri? Care începe ceva de fiecare dată cu mare greutate şi doar după ce va fi pus două puncte? Care atunci cînd e sătul de el însuşi şi de lume îşi amînă la nesfîrşit verdictul morţii după trei puncte?

Omul fără punct e fiinţa nimănui. Cel pe care nimeni nu se va opri să-l parcurgă, să-l înţeleagă, să-l cunoască. Singur în curgerea lui, va trece peste toate, împiedicîndu-se şi ridicîndu-se, fără a se alege cu nimic. Nimeni nu-i va opri fraza cu-o linie de dialog, să-l ajute să-şi ia viaţa de la capăt.

Căcatul şi trandafirul

Etichete

Androgin, antagonism, bine, compromis, căcat, delir, dihotomie, existenţă, frumos, jeg, mizerie, pachet, pervertire, rău, sine

Miracolul vine la pachet cu jegul. Bucuria vine la pachet cu amărăciunea. Soarele vine la pachet cu norul. Frumosul vine la pachet cu urîtul. Înaltul vine la pachet cu precarul. Alteritatea vine la pachet cu singurătatea. Ori le primeşti pe amîndouă, ori rămîi cu nimic. Măsura în care se „echilibrează” şi se justifică cele două dimensiuni antagonice este, în esenţă, o necunoscută. Uneori proporţia însăşi este o farsă sau o minune. Certitudinea este însă doar dihotomia între polul sud şi polul nord, între Paradis şi Infern, între minunat şi grotesc, între prăbuşire şi jubilaţie. Nu există răul pur sau binele pur. Tot ce este e căldicel şi perfect compromis în structura sa constitutivă. E un Adrogin infect de bine închegat şi indestructibil. Inepurabil. Care se livrează individului într-o formă neproteică. Cu toate formulele vrăjitoreşti, cu tot cu mîna lui Dumnezeu sau coada Dracului, amestecul nu-şi capătă eterogenitatea. Jegul şi curăţia nu se separă precum apa şi uleiul. Moleculele de mizerii se împreunează gregar şi pasional cu moleculele de miracol într-o formă de adulter impardonabil.nabil.

Poate fi rebutat pachetul de „daruri” al existenţei din perspectiva unei moralităţi intrinseci şi a unei consecvenţe cu un ideal abstract? Poţi fi numai al frumosului fără să-ţi înmoi fibrele sufletului şi în noroi? Dacă ştii că nu, şi nu poţi accepta, ai putea face o alegere legitimă şi lipsită de regrete iminente între compromis şi neant? Sau, ai putea stabili limitele compromisului în cazul în care sonoritatea neantului îţi sună prea lugubru? Oare, de la un un anumit punct încolo, odată lansaţi pe teritoriul compromisului, limitele nu se deplasează de la sine spre un mai mult care perverteşte fiinţa ineluctabil? Floarea de vişin a conştiinţei care tronează peste căcatul de-a fi, poate oare parfuma realitatea sau e pur şi simplu o decoraţiune de prost gust?