Cuvinte de acces la singurătate (I)

Etichete

alegere, alteritate, categorii, clişee, criză, destin, dragoste, existenţă, formule sociale, hazard, indivizi, paradigmă, ratare, relaţii, rost, sine, singurătate

Destinul

Destinul are o formă oarecum sferică: cu cît ne îndepărtăm mai mult de el, cu atît ne apropiem de el. Destinul nu are propriu-zis «intenţii», dar uneori avem impresia că, în timp ce se desfăşoară o viaţă plină de glorie şi succese, undeva, obscur, un dispozitiv lucrează pe dos, făcînd ca, eforia să se transforme, pe neaşteptate, în dramă. Evenimentul fatal nu este cel care poate fi explicat prin nişte cauze, ci acela care, la un moment dat, contrazice toate cauzalităţile, venind de aiurea, dar avînd această destinaţie secretă.” (Jean Baudrillard, Cuvinte de acces)

Că-ţi fuge viaţa, că ţi se neantizează rostul sau că-ţi scapă dragostea nu e o chestiune de opţiune. E o chestiune ineluctabilă de domeniul hazardului, o conjuraţie ticăloasă a providenţei. Singurătatea te alege ea pe tine şi nu tu pe ea. Nimeni nu e în măsură să fie singur şi nimeni nu este cu adevărat singur. Nici vorbă de o posibilă vocaţie pentru singurătate; nu se poate vorbi despre singurătate nici în cazul celor care se izolează voluntar, precum pustinicii sau gînditorii – ei trăiesc în paradigma alterităţii mistice, operînd cu o selecţie brutală a instanţelor reprezentative întru devenire şi existenţă.

Pentru cei mai mulţi indivizi, într-o accepţie universală, dar uşor rafinată, singurătatea e o stare datorată absenţei din orizontul de aşteptare a unor anume oameni, lucruri, înîmplări şi e mereu însoţită de efortul celui „singur” de a nu recurge la consolări precare şi la minciuni esenţiale. Oamenii singuri nu sînt cei cărora le lipseşte însoţirea formală prin viaţă şi aşezarea într-o formulă tip (contrar reprezentării coforme a clişeului social care operează prin bagatelizare la reducerea singurătăţii la o chestiune de poziţionare în contextul unei familii, relaţii amoroase, loc de muncă etc.), ci acei cărora le lipseşte esenţialul (natura acestuia diferă subiectiv şi constitutiv de la om la om).

Într-o discuţie nu întocmai savantă despre paradigma singurătăţii putem vorbi despre categorii umane şi unităţi de „măsurare” care definesc spectrul şi auspiciile sub care această noţiune (stare, ipostază sau cum am vrea s-o numim – terminologia este mai puţin importantă) este încarnată şi reprezentată social. Pe de o parte sînt cei care deplîng singurătatea în care trăiesc, pe de altă parte sînt cei care sînt singuri, dar nu ştiu (trăiesc sub acoperişul căldicel şi suficient al unei formule sociale), pe de încă o alta cei resemnaţi în singurătatea lor şi într-un ultim colţ cei care, providenţial, nu sînt atinşi de această stare şi sînt şi scutiţi de ipostazierile pe care aceasta le generează. Considerăm că nu există categorii intermediare, iar că cea din urmă, fiind una de sorginte abstractă – întrucît fiecare individ cu o minimă doză de conştiinţă este sau se simte, la un moment dat, singur. „Crizele”  obişnuite de singurătate care nu iartă aproape pe nimeni survin mai cu seamă din cauza unor nepotriviri dintre sine şi cadru, din neadaptare, din dezamăgire, din absenţă, din neîmplinire, din sentimentul de irosire, din ratare etc.

Există şi un soi de singurătate cosmică – ca un fel de tară a celor care în ciuda a tot ceea ce au cunoscut în termeni de prezenţă, alteritate şi reuşită stau sub bolta unui destin potrivnic care le întoarce sensul oricărei împliniri înspre un gol de fiinţă care înghite orice posibilitate de-a fi fericit.

O să mai urmeze.

Tu ce te faci de Crăciun?

Etichete

2008, 2009, altruism, Anul Nou, clişee, Crăciun, egoism, hedonism, masochism, sărbători, urări

Nu fac urări de Crăciun sau de Anul Nou din aceleaşi motive din care nu spun cuiva „La mulţi ani!” de ziua lui.  Clişeele mă lehămesesc profund şi mă deprimă realmente. Şi cînd sînt nevoită sau alţii se aşteaptă să le adresez, şi cînd le primesc.

Cel mult, cu tot sictirul şi nihilismul care mă caracterizează, toată atmosfera artificial construită în jurul acestei perioade a anului îmi poate deschide ca o oportunitate ilegitimă un spaţiu strident de reflexie. Şi atunci mă gîndesc cum trebuie să mă străduiesc să fac în aşa fel încît să mă exprim faţă de unele persoane cu această ocazie, pentru ca tăcerea mea să nu fie interpretată în mod greşit ca uitare. Mă caut ca un Moş Crăciun în traista ţestei de cuvinte care să fie nici frumoase nici urîte, nici false nici sincere, nici formale nici informale, nici calde nici reci. Refuz fraze sau expresii care cer la final semnul exclamării. Spre ruşinea mea, în contexte „prea sociale” zic, trăgînd bine aer în piept, prea-comunul „Crăciun fericit!” şi mă ascund repede în uitare faţă de cele spuse.

Ca „acte” specifice perioadei, de obicei fac decoraţiuni interioare, justificîndu-mi conformismul ca pe o provocare de natură estetică. Apoi încerc să fug, cît mai departe de „cerinţele” perioadei, într-un soi de izolare cu cîţiva oameni importanţi. Dacă nu se poate, atunci stau îmbufnată şi sînt a dracului, luînd în deşert şi derîdere comportamentele, sentimentele şi afectele care îi înobilează brusc pe unii la oră fixă şi într-o zi anume. Suport pupăturile de la rubedenii cu aceeaşi lehamite şi răspund la telefoanele care încep toate cu aceleaşi exclamaţie, aşijderea.

Anul ăsta mă confrunt cu singurătatea lleidatană şi cu entuziasmului unei călătorii prin capitalele Spaniei. Mi-aş căra laptopul cu mine ca să vă scriu ce văd, însă nu ştiu dacă la hotelurile cele mai ieftine wireless-ul e inclus în preţ. Dar oi vedea.

Principiu pre pricipiu călcînd, aş ura la toată lumea „Masochism fericit!” şi „Să vă fie Anul Nou într-un egoism propice!”, dar nu-mi permit să fiu tocmai de Crăciun atît de selectivă în adresare, cînd toată lumea stă la mese festive şi e într-un asemenea hal năpădită de orgasmul hedonismului şi al altruismului.

Creativitatea?! Se amînă

Etichete

absurd, clişee, conformism, creativitate, limitanţi, limitaţii, narativitate, profesori, UdL, viaţă

Îtîi de toate trebuie să înveţi să fii conform (cu ceva/ cineva) şi conformist (în raport cu ceva/ cineva). Accesele de creatvitate sînt penalizate şi sancţionate la Universitat de Lleida. Pînă la notă, cu strîmbături din nas, ridicări din strîncene sau, mai direct, cu tăierea elanului şi aplombului „aberaţiei” din rădăcină, cu toporul cuvîntului-interjecţie „Nu!”. Ideile năştruşnice trebuie îngropate adînc în gropiţele delicate ale obrajilor înroşiţi. „Am greşit că am gîndit prea departe, nu trebuia să mă aventurez mai mult decît lungul nasului”, ar trebui să sune mustrarea din conştiinţa celor cu îndrăzneala ideii în rucsac şi fără simţul realităţii. „Nu, deocamdată nu vă lansaţi în idei care să iasă din schemă. Nimeni nu face asta decît după 50 de ani, cînd deja are o serie de producţii la activ”, cam aşa a sunat un sfat prietenesc al unuia dintre profesorii de aici. Da, prietenesc, nu rău intenţionat, grefat pe pragmatica existenţei. Narativ, viaţa şi structura ei evenimenţială e liniară şi previzibilă. Ar trebui să ştiu, ţine de „simţul comun”. Totuşi, după cum îmi stă în fire, m-am revoltat. „Adică dacă eu am o idee care „ar putea funcţiona”, după cum spuneţi dumneavostră, dar contrazice schema, n-o pot folosi?”  O mustaţă freamătă în gross-plan. „Nu!”

Trebuie, întodeauna, şi în orice context, să fie vorba de „ceva mai simplu”, oamenii n-au vreme de pierdut cu nişte complicaţii inutile. Cine „are nume” îşi poate permite să se joace după bunul plac. Dar, pînă atunci, „Nu!”. Totuşi, oamenii au nevoie de suprize, de răsturnări de situaţie, de suspans, de conflicte inedite… „da, dar şi astea să fie după schemă”. O schemă care nu ia mai mult de o pagină A4 şi care rezidă în configuraţia cultural-psihologică a minţii omeneşti. E demonstrat, degeaba mă zburlesc şi găsesc că ceea ce a fost „succes” în istoria omenirii a fost împotriva curentului, inovator şi deosebit de îndrăzneţ. „Noi” sîntem nişte oameni normali, obişnuiţi, şi trebuie să ne comportăm ca atare. Ce credem „noi” că s-ar numi idei sînt simple deviaţii. Nu e acum vremea lor. Ne dăunează. Oricum nu am reuşi să facem nimic, nu sîntem dintre „cei aleşi”. De ce? Pentru că deocamdată nu ştim nici măcar să fim conformişti. Categoria lui „noi” se stabileşte în cel mai bun caz ad-hoc, de cele mai multe ori fortuit. „Tu” sau „eu” putem fi accidente, dar înlăuntrul lui „voi” nimeni nu ne vede. Datul din coate nu e o soluţie, nu se cade să-i loveşti pe alţii. Revenind. A învaţa să fii conformist e formă de inteligenţă, pînă la urmă. A avea „idei obişnuite” înseamnă a fi recompensat cu priviri încrezătoare şi cu o batere pe urmăr. „Puteţi copia o idee care a mai fost folosită şi să o explicaţi în felul vostru, nu e nici o problemă!”. Aaaa…. Păi nu se cheamă plagiat? „Nu!” e normal, aşa face toată lumea. Mirare?! Lăsaţi. Ar trebui să fim încîntaţi, nu trebuie să ne strofocăm decît să n-o facem pe-a altora şi nici pe-a noastră. Calea de mijloc, presărată cu multe clişee şi constante fumate pînă dincolo de filtru e cea mai sigură. Şi singura. Soluţia pentru devianţi e să-şi iasă din fire. Adică să-şi părăsească firea. Fără părere de rău, doar cu încrederea aglutinată a tuturor celor care „i-au sfătuit de bine”. E calea cea sigură. Trebuie să învăţăm să ascultăm, revolta inutilă nu intră în schema vieţii.