Mofturile memoriei selective

Etichete

afect, alteritate, amnezie, anamneză, clipă, dată, emoţie, esenţial, gîndire, memorie, oameni, singurătate, stare, uitare, uituc, viaţă

„There’s just too much that time cannot erase…”

Sînt o uitucă. Mi se reproşează, mereu, din aproape toate sursele apropiate, că uit date, nume, atribuţii, obligaţii, termene, întîmplări, idei, informaţii, chiar convingeri, principii şi valori. Nu-mi amintesc chipul oamenilor cu care interacţionez zilnic, numele colegilor, al rudelor, al studenţilor, nu-mi mai amintesc nici măcar numele unor oameni care la un moment dat au poposit în viaţa mea. Nu-mi amintesc nici o dată esenţială: nici data cînd ar trebui să-mi vină bursa, nici data cînd trebuie să plătesc telefonul, nici deadline-ul proiectelor sau vreo dată de naştere, nici vreo dată, care în ordinea experienţelor esenţiale din viaţa mea a marcat ceva anume. Nu-mi amintesc mai nimic din miile de pagini pe care odată le-am citit, aprope nimic din sutele pe care le-am scris, nu-mi amintesc ce gîndeam acum doi an, o lună, o săptămînă, o clipă înainte. Nu-mi aduc aminte mai nimic despre locurile pe care le-am vizitat, nici un nume de muzeu, de stradă, de clădire, de personalitate istorică. Nu-mi amintesc ce vorbesc, nu ţin minte la ce anume mă înham, nu ţin minte să sun, să anunţ, nu ţin minte unde pun lucrurile, nu ţin minte că nu trebuie să uit, nu ţin minte că trebuie să mă concentrez să nu uit. Nu-mi amintesc mai nimic din ce am învăţat sau am trăit, nici pe termen scurt, nici pe termen lung. Nu-mi amintesc nici măcar ce mi-am promis mie la un moment dat că o să fac sau nu o să fac, că o să reacţionez sau nu o să reacţionez. Sînt o amnezică aproape absolută.  Trăiesc într-o dezordine în care orice sforţare cognitivă este o utopie, fiecare efort devenind în ordine pragamatică de prisos.

Cu toate astea îmi amintesc perfect stări şi senzaţii a căror memorie o resimt aşa cum îmi simt propria carne. Îmi amintesc golul din stomac pe care mi-l dădea preajma unui parfum anume, îmi amintesc tremurul pe care mi-l dădea atingerea unor degete anume, îmi amintesc emoţia aparte pe care mi-o oferea strălucirea unei priviri anume, îmi amintesc fiorul din faţa unei beri şi-a unei scrimiere anume, îmi amintesc sfîşierea lacrimii din urma unei despărţiri anume. Mi le amintesc pe acestea într-un număr infinit de culori şi de detalii şi în cea mai bogată paletă de percepţii senzoriale. Sînt o purtătoare de stări sublime, de stări de groază, de fericiri de nemăsurat, de dureri de neapreciat. Sînt oameni, lucruri, contexte, imagini, ipostaze pe care nu le pot uita fiindcă mi se perindă pe dinaintea simţurilor, prin anamneză, cu o concreteţe de-o pregnanţă suprinzătoare la fiecare evocare. Aşa mi se aleg oamenii semnificativi, aşa mi se împlantează în suflet sentimentele cele mai puternice, aşa mi se stabilesc convingerile şi credinţele de nestrămutat. Ceea ce îmi amintesc este ceea ce nu aş putea niciodată să uit, sînt clipe privilegiate, providenţiale care mi-au iluminat sensul vieţii şi au căpătat ubicuitate prin faptul că au stabilit natura definitivă a unor afecte insurmontabile.  

***

Uit mereu că nu sînt singură, că alteritatea e o prezenţă şi nu o himeră şi că asta e tot ce contează. Pentru că uit să-mi amintesc ce simt, nu ce gîndesc.

Nespusul

Etichete

abandon, clipă, confirmare, declaraţii, evidenţe, fericire, jubilaţie, negare, nespus, tăcere

Tînjind inutil şi disperat după cuvinte uiţi să citeşti. Refuzînd să crezi în realitatea unei priviri, în adevărul unei tăceri şi în evidenţele dindărătul vorbelor, te oglindeşti în prăpastia nihilismului şi a renunţării, ca într-o oglindă falsă, dar aparent fără cusur. Avînd nevoie în mod precar, juvenil şi orgolios de mărturisiri şi declaraţii sterpe pe care oricum nu le-ai lua în seamă, acestea dezgustîndu-te în mod barbar, te îndepărtezi pînă la limita abandonului şi negării de lucrurile cu adevărat importante şi de oamenii esenţiali. Capeţi un soi de miopie existenţială, care te îneacă în dezgustul de tine pînă la iminenţa vie şi perfect justificabilă  a sinuciderii. Plînsul ore în şir, în cel mai rece colţ de cameră e atunci invenţia ta, rezultată din neputinţa de a mai crede şi de a te mai încrede. De a mai crede că încrederea în sistemul de iluzii nu este doar necesară, ci şi propriu-suficientâ, prin Altul. Încrederea în Nespus e iluzia encriptată la nivelul substanţelor metabolizante ale fiinţei. În acel sentiment de nespus, în acele cuvinte nespuse pe care te-ai grăbit să le negi reproşîndu-le că nu au existat, deşi toate simţurile au complotat împotrivă-ţi. Nespusul e perfect ambivalent: e minciună şi adevăr, ascundere şi dezvăluire, e realitate şi iluzie, e convingere şi îndoială. Receptat în conştiinţă e totul: e raţiune de dincolo de conştientizarea voluntară, e bucurie pură, e abandon, e jubilaţie şi e fericirea  aceea perfect autentică de-o clipă, cînd ai prins alteritatea de-un picior şi n-ai vrea să-i mai dai drumul. Dar Nespusul e şi formă de retragere şi de asumare a recluziunii cînd ştii că viaţa ta afectivă trebuie să rămînă în spatele uşii interzise de dragul celor mai de preţ certitudini.

Optimism de consumaţie

Etichete

clipă, idealizare, optimism, rîsu-plînsu, vis

Deşi totul în jur mă innăbuşă sufocant şi rînjind, semnalîndu-mi subversiv intrarea într-o nouă, inevitabilă criză, ara mateix m-am distanţat miraculos de negativ şi disperare şi mă bucur de gîndurile frumoase, visurile cu vulturi, de problemele cu rezolvări ideale şi de reprezentarea mentală a oamenilor dragi alături. Momentele astea mi-s rare şi mă ţin puţin, dar par de nespus şi nesperat de adevărate, încît nici nu-mi vine să le ating cu vreo umbră de conştientizare sau vreo intenţie de disecare. De parcă negativul şi pozitivul ar fi două feţe ale aceleiaşi măşti în spatele căreia mă încăpăţînez să mă situez mereu, iar realitatea mea ar depinde doar de opţiunea „sucelii” care întoarce existenţa pe faţă sau pe dos în funcţie de un detonant. E mai mult de-atît, însă acum prefer să mă gîndesc că e doar atît, refuzînd să semnez pentru pachetul de amărăciune cu adresă de Iaşi şi destinatar de Lleida. Simplu, fără culmi şi fără conştientizare. Scrisul rămîne însă strajă să ţină scorurile între salturile mortale dintre rîs şi plîns. 🙂