Lecţia despre cerc

Etichete

alteritate, aşteptări, cerc, dezamăgire, gimnastică, greşeală, lecţie, schizoid, sine, voinţă

: Scrisoare

Mai ştii cercul acela pe care mi l-ai desenat? Tot mă chinui să încap în el. Îmi întind muşchii voinţei, îmi sfidez împotrivirea oaselor şi-mi ignor durerea din articulaţii. Cîndva sper că voi reuşi să-ţi împlinesc aşteptările. Aşa-mi construiesc zi de zi rostul, încercînd să nu te dezamăgesc, închinîndu-mă cercului şi cerîndu-i iertare cercului cînd mi se pare că i-am strîmbat conturul cu o gimnastică schizoidă.

[…]

Să ştii că, şi atunci cînd greşesc, greşesc tot fiindcă nu vreau să strîmb cercul… fiindcă ştii tu?… cercul acela e viaţa mea şi viaţa mea e încercarea mea de-a încăpea în el…

[…]

P.S. Mă sperie momentele cînd nu mai cred în cerc, parcă nu-mi mai încap în fire şi nu-mi mai găsesc loc în lume. Nu că ar fi vreun loc în lume pentru mine, dar locul meu e în cercul acela desenat de tine şi măcar pe acela sper că nu mi-l poate lua nimeni. Nici măcar tu.

Mustul de pe buza disperării

Etichete

boală, butoi, cerc, combustie, disperare, efort, fermentaţie, frustrare, must, neputinţă, temeri, ură, vin

Te-ai născut împrejmuit de cercuri. De cercuri de oţel, care în loc să se slăbească, pe măsura trecerii prin timp şi prin viaţă, s-au strîns în jurul tău din ce în ce mai tare. Te sufoci din ce în ce mai intens, de parcă ai fi un butoi cu un conţinut fermentat, care inevitabil va plesni din pricina unei combustii interioare.

Te-au ajuns temerile, te-au înşelat aşteptările, ţi s-au zădărnicit eforturile, ţi s-au interzis bucuriile, ţi-au căzut în derizoriu credinţele, ţi s-au luat în deşert iluziile, te-au părăsit puterile şi nu-ţi rămîne decît să te găvozdeşti inutil în cercul tău strîmt, auzindu-ţi bolboroseala exasperant de hîrcîitoare a organelor interne. Deşi încerci să te-ascunzi de evidenţe, eşti bolnav. Nu vrei să pari ipohondru, preferi să fii inconştient. Nu vrei să fii prizonierul bolii, deja resimţi maladiv prizonieratul neputinţelor, al condiţionărilor fondului-intim-străin, al obligaţiilor improprii. Dar nu poţi să nu recunoşti că numai în boală şi disperare fiinţa ta prinde coerenţă, că toate elementele se compun ca într-o perfectă potrivire într-un puzzle al răului şi-al condamnării. Îţi ieşi din fire cu ură faţă de tot ceea ce n-ai reuşit să fii şi de tot ceea ce ai sfîrşit a fi. Lehamitea ta e strigătul din nişte plămîni obosiţi şi obturaţi. Tensiunea creşte în tine, şi cercurile existenţei te strîng într-o neputinţă atroce. Eşti asemenea unui must oţetit care pişcă limba cui îl gustă, dar care nu va avea ocazia să mai devină vin, să mîngîie lasciv vreo buză însetată. Vrei să crăpi, ştiind că alte şanse de a rupe zăgazurile nu mai are rost să aştepţi.

Direcţia fără sens şi deşertul din cerc

Etichete

alei, alteritate, autostrăzi, cantonare, cerc, cărări, deşert, direcţii, drum, drumuri, eu, Iona, Marin Sorescu, Matei Vişniec, nisip, Octavian Paler, Omul din cerc, sens, sine, Un om norocos, şofer

Tratat pesimist pentru şoferul diletant pe drumurile vieţii

„Hm! Naiv ce sînt! Poate că am trecut de mult de locul unde eram la început. Vezi, trebuia să-l însemn şi pe ăsta. Mă opream acolo şi trăiam în continuare. Ca toată lumea. Nici nu-mi dădeam seama că totul pluteşte. Aşa e, trebuie să punem semne la fiecare pas, să ştii unde să te opreşti. În caz de ceva. Să nu tot mergi înainte. Să nu te rătăceşti înainte.” (M. Sorescu, Iona)

„Oamenii, imediat ce sînt cuprinşi de greaţă, se înconjoară de un cerc.” (M. Vişniec, Omul din cerc)

„Auzisem o frază, «acolo unde există voinţă, există un drum», şi mi-o repetam mereu. Înaintam , trăgînd după mine căruciorul pe nisip. (O. Paler, Un om norocos)

Cum ştim să ne orientăm pe drumul vieţii cînd ne lipsesc cu desăvîrşire indicatoarele? Cînd circulaţia e liberă şi nereglementată. Cînd  bunul simţ în trafic se trafichează şi nu funcţionează prioritatea de dreapta şi nici dreptatea. Cînd aleile, străzile, cărărările şi autostrăzile sînt lipsite de dungi şi marcaje. Cînd drumurile sînt ori prea plane, ori prea accidentate, ori prea abrupte. Cum ştim cînd trebuie să ne oprim, unde să virăm, cui să acordăm prioritate, în ce situaţii să cedăm trecerea? Cum să ştim dacă nu ne învîrtim de prea multă vreme în sensul giratoriu, cantonaţi fiind în acelaşi cerc vicios? Cum putem şti cînd vine vremea renunţării la autostradă pentru cărare, vremea cînd să virăm şi să schimbăm sensul, vremea părăsirii căii cele ce-am văzut-o cîndva dreaptă? Ar trebui să dispunem de un organ care să ştie. Să ştie tot. Să comande mersul şi să impună oprirea. Să ghideze parcursul, ca un copilot experimentat. Să prevină deraparea necontrolată. Ieşirea în decor. Ajungerea în deşert.

În deşert nu există direcţii. Există doar pustiul cu nesfîrşirile sale. Mai există şi mirajele şi setea. După alteritate. Drumurile trebuie să le inventăm. Să le trasăm de cîte ori le spulberă furtunile de nisip. Nici vorbă, evident, de indicatoare în pustiu. E o rătăcire, e moartea amînată în fiecare clipă. E posibilul infinit pentru o imposibilitate. E cercul nemarcat, dar obligatoriu al pierderii. Dar, şi din deşert, ca din orice distopie, există şi o ieşire. Într-o nouă viaţă sau într-o inevitabilă moarte.