Să ridicăm paharul împotriva Boloniei! (I)

Etichete

Bologna, catalani, lleida, proteste, studenţi împotriva procesului Bologna, UdL

Episodul I. Perque „In vino veritas!!!”

Revoltele catalane ar fi un coup de foudre, în limbajul unei domnişoare delicate şi pudibonde. Adică, labe de manifestări mai mult huligăneşti decît ideologice, în limbajul unui student versat şi uşor lucid, chiar şi după ingerare de alcool.

De ani de zile se tot chinuiesc catalanii să se revolte împotriva implementării procesului Bologna, dar se pare că nimeni nu le dă ascultare. Of, dom’le, cîtă ignoranţă în rîndurile intereselor meschin-universitare care vor să transforme sistemul public de învăţămînt într-o industrie, şi mai rău decît atît, să-i facă europeni şi să-i condamne la supliciul unui sistem universitar „full-time”.

Luna trecută, studenţii catalani de la Universitat de Lleida, după lupte seculare şi după o serie de „manifeste” lipite pe pubelele de gunoi (fig. 1) au reuşit să se strîngă în jur peste vreo sută să protesteze, ca formă de solidaritate cu fraţii lor de la Universitat de Barcelona, care s-au lăsat agresaţi de els mosos de squadra şi au dormit nopţi bune pe o marmură rece şi neprimitoare. Însă s-au plictisit repede, le-au îngheţat picioarele în tenişii de firmă şi găurile de la cercei, aşa că s-au împrăştiat repede pe la casele lor, cu pancartele între picioare şi cu crestele din vîrful capetelor răvăşite. Învăţîndu-se minte, luna această au reciclat pancartele datate cu 20 noiembrie (fig. 2), au mai produs şi unele noi, redundante după cum se poate vedea (fig. 3-6) şi s-au reîntors pe redute cu forţe proaspete: o seamă de sticle de plastic de cinci litri de vin, ocupînd una dintre curţile interioare (fig. 6).

Vor fi fost mai mulţi la început şi cu rectorul poate în jur de o sută-zece, însă dintre toţi aceşti luptători, după indiferenţa sergentului au mai rămas vreo nouă doar. Şi ce să facă ei acasă sau la ore? Nimic! Aşa că s-au gîndit să-şi organizeze spaţiul şi timpul încît  ideologia lor să ardă convingător la focul alcoolului pînă cînd autorităţile vor înţelege valoarea sacrificiului lor pe principiul puţini da buni!

 

  Noiembrie 2008, pubela de gunoi de pe C/ Historiador Josep Lladonosa

 

Fig1. Ne facem asculaţi împotriva Boloniei! Am decis universitate publică! A 20-a convocare.

 

 

 10 decembrie, UdL, Edifici Rectorat

Fig.2. 20 noiembrie. În ţările catalane s-a hotărît universitate publică. Împotriva Boloniei

 

Fig. 3. În ţările catalane decidem universitate publică. Împotriva Boloniei.

 

Fig4. Ocupăm facultăţile! Apărăm universitatea publică!

 

 

Fig. 5. Studentule, pentru a-ţi apăra drepturile, organizează-te!

  

Fig. 6. Pentru o educaţie laică: liberă, umanistă, raţională, critică. La clasă... că nu îţi spunem poveşti

 

Fig. 7. Contra Boloniei. Ocupăm aulele!

 

Mă întreb ce-ar zice Lăpuşneanul al nostru să vadă toate astea. Cred că ar rămîne fără cuvinte. Cred că expresia „proşti, dar puţini” nu are sens şi valoare nici în catalană.

 

Later edit, 11 decembrie a.c., ora 14:

Manifestanţii se pare că nu au înnoptat la locul prostestului, din contră, s-au trezit destul de tîrziu. La 9.30 dimineaţa încă nu erau „la posturi”, însă au ajuns în jur de 11, mai mult căscînd, „însoţiţi” cu butelii, lighene, oale, cazane şi astfel de lucruri strict necesare. Nu ştiu exact la ce le folosesc, care va fi evoluţia ideologică a manifestărilor, însă sper să mă dumiresc azi pe la amiază cînd mă duc iar la ore.

Înjură-mă în catalană!

Etichete

înjurături, catalani, Catalunya, Joder!, naţionalism, spanioli

Catalana e o comoară de limbă. Are de toate: accente pe toate vocalele şi în toate direcţiile, caractere speciale (cum ar fi ella geminada »  catalanii scriu l·l ca să citescă l), expresii cît să exprimi orice îţi fantasmează mintea, variaţiuni regionale (deci şi dicţionare care normează regulile de scriere şi de pronunţie diferite – spre exemplu cele din Lleida faţă de cele din Barcelona), dar nu are… înjurături. Şi dacă totuşi „aşa a fost să fie”, să nu aibă (motivul nu am reuşit încă să îl descopăr), ce au făcut catalanii?! Au furat din altă limbă! Şi tocmai de la duşmanii lor de moarte, spaniolii. Aşadar, catalanii şi-au călcat pe inima lor în care pulsează naţionalismul şi înjură în spaniolă.

Mare a mai fost amuzamentul colegilor mei de facultate cînd am citit „Joder!” cum s-ar citi în catalană şi nu în castellană. Eu, în naivitatea mea, şi după disperarea cu care am remarcat că se catalanizează tot ce se poate (inclusiv numele de bomboane le traduc din spaniolă în catalană), credeam că măcar au adaptat cumva înjurăturile, şi le pronunţă pe limba lor. Însă ori nu au avut atîta inspiraţie, ori se descarcă mai bine cînd înjură în castellană, astfel vărsîndu-şi totodată şi ura rasială.

Oricum ar fi, dacă tot îmi vorbesc pe limba lor, nepăsîndu-le că nu-i înţeleg, am pretenţia ca măcar să fie constanţi şi consecvenţi spiritului lor şi mai convingători în folosirea limbii. Pentru o „normalizare lingvistică”,  no me fotis în castellană, da?!

Sensibilităţi umane şi catalane

Etichete

catalani, hipersensibilitate, idiosincrazii, ignoranţă, mofturi, sine

Am remarcat că populaţia catalană suferă de hipersensibilitate, cu precădere vizuală, auditivă şi olfactivă, pe lîngă cea ideologică. Însă idiosincraziile (degenerate de multe ori în halucinaţii) au ca obiect numai pestilenţialul şi inadmisibilul exterior şi al altora, nicidecum pe cel interior şi al sinelui. Astfel, primesc numai priviri încruntate, gesturi de dezgust şi respingere precum şi adresări răţoite şi ofensive cu privire la „apucăturile” mele „huligăneşti” care perturbă armonia publică a universului lleidatan. Concret. Un catalan nu poate trece printr-un rotocol de fum timid şi inofensiv, pierdut în mirosul tare de gunoi al oraşului fără a-şi face „loc” cu mîna şi a grăbi ostentativ pasul, îndepărtîndu-se, fără a uita însă să arunce o privire piezişă în urmă. Un student conştiincios dintr-o sală de lectură nu se poate concentra la privitul pozelor din vacanţă dacă îi străbate timpanul un „firicel” de muzică provenit de la căştile mele, îndesate cu precauţie pe urechi. Baba de pe palier nu-şi poate înghiţi pastilele dacă eu vorbesc normal în camera de alături şi nici nu poate adormi cînd eu deja visez, auzind „gemete”, care din apartamentul locuit de patru fete, sigur îmi aparţin mie. De dezmăţul dintr-o seară de pe casa scării cu siguranţă tot eu sînt vinovată, deşi eu mi-am petrecut noaptea la net, la facultate. Ţinuta mea vestimentară , elegantă şi cu asorteuri „la dungă”, este şi ea, un obiect de mirare pentru privirile scurte şi tăioase ale trecătorilor. Cerceii din nas, din barbă şi din alte zone vizibile pe care nu consider necesar să le precizez, precum şi zgărzile de pe la gîturi, hainele nespălate şi spînzurînde pe trotuar nu atrag nici măcar o uitătură, dapăi un oprobriu.  

Fiinţa mea le este vizibil incomodă catalanilor şi nu numai. Prezenţe întîmplătoare şi cazuale din juru-mi se consideră de multe ori legitimate în a-mi „corecta” comportamentele după „normele” lor. Stau şi mă întreb de unde îşi arogă unii modelul propriu drept tipar normativ. Culmea e, că „aceia” sînt întocmai cei lipsiţi de coerenţă interioară, limitaţi la un sine mimetic şi suficient, dar a căror voce este puternică şi provine din plămîni sănătoşi. Îmi permiteţi, vă rog, voi ce aruncaţi cu anatema ca şi cum aţi împrăştia cu pietre, să-mi manifest şi eu sensibilităţile mele ultragiate? Nu, ştiu că nu mi-aţi îngădui, dar totuşi încerc să vă sfidez. Eu „sufăr” de „mofturi”, idiosincraziile mele nu ţin de realitatea vizibilă, palpabilă, în definitiv strict fizică. Deci nu există. Sensibilităţile mele morale, lingvistice şi estetice nu sînt argumente pentru detractori-dumneavoastră. Totuşi, şi mie îmi vine să-mi fac loc cu mîna prin norul scăpărat din fumul ingnoranţei, şi eu aş vrea să nu aud sonorul limbii române scrijelite în dezacorduri şi să-mi obosesc ochii cu scrieri cu prescurtări englezeşti şi fără diacritice. Nici gemetele  de bună-voinţă ale „mamelor Theresa” nu mă prea lasă să dorm bine, căci nu-mi doresc partide de amor apostolic şi apostrofări în grup. Muzica sferelor care n-au atingere ideatico-intelectuală în ceea ce mă priveşte, zău că aş pune-o pe mut. Cît despre „halucinaţii” îmi permit şi eu să am deliruri de idei fără a-mi limita spaţiul de desfăşurare şi a-mi menaja „adrisantul”. Cît despre estetica existenţei şi pe mine mă oboseşe lipsa de „simţ”, şi zău că mă simt violată de cîte ori merg pe stradă cînd văd cum neîngrijirea, lipsa de construcţie a imaginii sau „naturaleţea prea naturală”, lasă o dîră de prost gust şi „parfum” care te face să întorci capul – dar nu spre, ci dinspre. Tocmai aceia sînt „moraliştii”. Dar, drept să vă zic, eu îi invidiez. Aş schimba şi eu idiosincrazia mea la ignoranţă cu una la fumul de ţigară. Fumul de ţigară se disipează în aer, rapid, însă ignoranţa rar îşi găseşte aerul inteligenţei care s-o rarefieze.

Huelga a la japonesa sau manifestul omului revoltat

Etichete

Bologna, catalani, criză, delir, disperare, grevă, sine

Protestele studenţilor de zilele astea din Catalunya împotriva procesului Bologna mi-au dat şi mie curajul să-mi pun în piept un ecuson cu „grevă japoneză”. Aşa cum consistenţa manifestaţiilor catalane e îndoielnică, am zis şi eu să-mi arog dreptul de a trece motivele şi obiectul protestelor mele sub semnul ambiguităţii perceperii lor de către cititori. Pentru prima dată constat că eu şi catalanii am putea avea ceva în comun. Nu indiferenţa, indolenţa şi necunoaşterea realităţii, ci un atare relativism chestionabil al subiectivismului, al încruntării, al gestului ieşirii în stradă şi al strigării „durerii”. Explicit: şi eu mă aflu la răspîntia contestării unui sistem, în care totuşi accept să mă angrenez. Contest autorităţile, mijloacele şi scopurile, precum şi tratamentul asupra persoanei mele. De ceva vreme tot stau cu ecusonul în mînă, fără să îndrăznesc să mi-l înfig ostentativ în piept. Şederea în Catalunya pesemne îmi conferă mediul prielnic manifestării unui curaj orb şi, în esenţă precar, de a spune „Nu, pînă aici!”. Nu obişnuiesc să cer: nici să fiu văzută, nici să fiu ascultată, nici ca părerea mea să conteze pentru cineva, cu atît mai puţin să schimb un sistem al cărui angrenaj s-a obişnuit să lucreze într-un mediu sordid şi pestilenţial. Totuşi, dintr-o mină secată de orgoliu, mai clipoceşte deasupra mătasei broaştei reflexul unei împăunări a sinelui ultragiat. Spun „nu!” doar cînd ajung la căpătul putinţelor şi al posibilităţilor de încercare de a crea un spaţiu pentru vizibilitate. Şi aştept. Asta e, în fond, „filosofia” grevei japoneze: să faci ceva ca lumea să te vadă, poate aşa o să te ia în seamă. Sau măcar să te privească. Nici nu mai contează cum – chiorîş, strîmb sau empatic -, doar să ieşi din tabloul pictat cu indiferenţe. Apoi, să te asculte. Greva e soluţia marginală, alternativa disperat-haotică, ilegitimă sau legitimată în negativ.

Deşi cele mai multe greve sînt un fracaso, se pare că sînt singurele puncte de acumulare ale energiei umane în acelaşi timp rezidente şi reziduale, care nu se mai poate disipa şi investi în altceva, decît în revoltă. Grevele sînt eminamente actul omului revoltat. Cauza trece sub derizoriu prin natura actului şi totuşi, atitudinea grevelor e mereu însoţită de aceea măreţie de joasă speţă care îi conferă revoltatului o ultimă redută pe care să îşi cocoaţe orgoliul cangrenat, scuipat în piaţa publică şi spînzurat în faţa tuturor. Cînd viaţa nu mai are sens, greva îi dă unul. Îi conferă iluzia zemoasă şi lubrică a falsei existenţe, a posibilului posibil, deşi fiinţa sa e blocată în posibilul imposibil. Roata lumii n-are nevoie de omul revoltat, îl extirpă ca pe un organ bolnav şi nefolositor. Chiar dacă e putred, putreziciunea secretă uleiul ei care pune în mişcare motorul sistemului.

Grevele există pentru că oamenii nu pot accepta că părera lor nu contează. Pentru că nu-şi pot asuma condiţia nimicului în care se află şi pe care îl ilustrează cu precădere. Ei vor să se vadă la televizor în ochii celuia căruia îi cer să-i asculte. Vor victoria prin umilire, prin strigăt şi ignoră asemănarea lor cu personajul din tablourile lui Munch.

Şi eu, ca toţi revoltaţii, ştiu că greva e inutilă. În fapt, ca şi sforţarea, ca şi iluzia, în definitiv ca şi existenţa. Însă îmi este morcov. Morcov existenţial care, ontic, îmi dă îndrăzneala unui şut de a mă cocoţa pe un stîlp, „ascensiune” pe care, altfel,  condiţia mea de damă cu pretenţii nu ar permite-o. Ontologic se numeşte prostituţie, preacurvie. Greva e ca un fel de mască. Aştepţi ca ceilalţi să îţi spună că nu-ţi stă bine cu disperarea pe faţă şi că ar trebui să reintri în condiţia acceptării. Ăsta e succesul grevei. Cel mult să fii văzut că eşti. Ascultarea ce nu ţi s-a dat, nici nu ţi se va da. Aştept să văd dacă eu o să mă prind de asta înaintea catalanilor.