Nebunul de pică

Etichete

animal, bine, cartier, familie, indaptare, nebun, rău

Băi, nebunule, tu chiar nu te potolești? Tot urli ca o potaie ordinară. Du-te și te tratează de rabie, animalule! În cartierul acesta liniștit al nostru nu e loc de oameni ca tine.

Noi sîntem pașnici, ne bem cafelele la foc mic, ne sorbim alcoolul din pahare cu picior înalt. Ești prea agitat, băiatule, calmează-te. Hai, vino și șezi oleacă lîngă noi să discutăm. Lucrurile se pot rezolva. Hai, relaxează mușchiul pieptului. Sîntem aici să avem grijă de tine.

Putem să cooperăm, să vorbim, să discutăm. Nu, hai, nu mai zvîcni din picior. Uite, avem o ofertă pentru tine. Nu, nu ne refuza, lasă-ne să-ți explicăm mai întîi. Totul e înspre binele tău, pe noi de fapt nu ne interesează, dar ni-e așa, cumva, de tine.

Animal inadaptat ce ești! Nu, nu voiam să spunem asta, doar că trebuie să devii mai flexibil. Trebuie să înveți să ai încredere în noi, fiindcă noi îți vrem binele. Să de adaptezi, după cum îți spuneam. Uite, noi, aici, în cartierul ăsta, sîntem toți oameni de soi. Ne avem bine unii cu alții, ne pupăm de trei ori pe obrazul drept și ne scuipăm între ochi doar la ocazii speciale. În rest mergem împreună la baluri, ne zîmbim dulce și ne strîngem în brațe. Adică vrem să-ți spunem că nu e cazul să ne dușmănim așa, pe față.

Hei, hei, băi! Unde crezi că pleci? N-am terminat. Uite, avem aici un pat pentru tine. Să te întinzi în el cît ești tu de lung. Avem de fapt și-o casă, să-ncapi în ea cu familie cu tot. Avem și-o slujbă, să cîștigi nu o bucată de pîine, ci o halcă de carne. Tu trebuie doar să vrei. De fapt știm că vrei, de ce să nu vrei? Nu e lucru mai bun de făcut pentru tine în cartierul nostru. Hei, hei, băiete, lasă gluma, vino înapoi! Doar nu ne-am pierdut vremea de pomană cu tine! Dacă pleci de-aici o să se aleagă praful de tine, bă! O să regreți toată viața!

O plecat nebunu’! Lasă că vede el, animalu’ dracului, ce-l așteaptă.

Alternativă la neant

Etichete

absenţă, agonie, alteritate, alternativă, aspiraţie, însoţire, bîntuire, bine, dorinţe, eludare, escamotare, frustrare, iluzii, luciditate, neant, nefericire, opţiune, prezenţă, rău, sine, singurătate, suferinţă, supliciu, umilinţă

Îţi probezi zilnic şi aproape sistematic rezistenţa la agonie. În loc să eludezi contextele şi prezenţele care îţi zgîndăresc rănile şi-ţi întreţin frustrările, te arunci conştient sub tăişul supliciului pentru a-ţi savura suferinţa. Înfometat cum eşti de înfruptarea din alteritate, însetat de sens, preocupat de adevăr şi dependent de esenţial, te hrăneşti voluptos din ultimele resurse ale propriului organism. Lucid pînă la sînge, înlocuieşti lipsa prezenţei obiectului de-posedat, cu prezenţa supliciului zilnic. Asta îţi este singura alternativă la neant, după ce ai încercat inutil să-ţi spînzuri obsesiile şi pasiunile în laţul substituţiei precare, să ţi le torturezi în capcana negării şi să le închizi în celula spongioasă a uitării. Ai înţeles dureros că lucrurile cu adevărat importante, cele dezirate mai presus de fire nu suportă escamotare, că lipsa lor nu poate fi absorbită şi digerată de subconştient pînă la dispariţie. Ai priceput că fuga nu te scapă de bîntuirea de aspiraţii neîmplinite, şi că nicăieri nu te poţi ascunde de fantoma dorinţelor neîmpărtăşite. Aşa că te arunci în inima umilinţelor cu zîmbetul netrucat şi cu mîngîierea transgresării situaţionale. Ascendentul afectului ţi-e pretext pentru transcendare. Nefericirea de fond, îţi devine contingent, fericire de conjuctură. Rîsul strident, preajma înţesată de glasuri te ascunde de tine, chiar în inima suferinţei. Dar ştii că răul acesta ţi-e singurul bine la îndemînă, singurul pretext pentru întreţinerea iluziilor fără de care căderea în gol ţi-ar fi fără păvază. Plăteşti orice vamă, numai să fii scutit de preţul însingurării. Singurătatea ta e lipsa mîinii care loveşte, lipsa fiinţei care trădează, lipsa ascendentului care bagatelizează, lipsa contextului care înjoseşte. Avînd accesul blocat spre împlinire, disperat, te laşi sedus de tribulaţiile suferinţei. Dacă singura prezenţă care-ţi poate fi în preajmă este agonia, atunci îi accepţi identitatea de destin sub jurămîntul însoţirii pentru totdeauna.

Centrifugarea artizanală a eului. Un eşec centripet

Etichete

act ratat, autentic, bine, centrifug, centripet, contrazicere, deghizare, eu, eşec, frustrare, individ, mască, nemulţumire, obstinaţie, personalitate, propriu, ratare, rău, schimbare, sentimente, sine, trăsături

Ne naştem condamnaţi la un sine anume. De aceea revoltele, nemulţumirile, lehamitea şi plictisul, manifestate ca atitudine şi reacţie, nu se pot transpune decît în nişte acte ratate. Degeaba încercăm noi să ne extirpăm fără anestezie trăsături de personalitate, comportamente, să ne operăm la nivel constitutiv cu laserul caracteristicile, defectele, idiosincraziile, modul de formare al efectelor. Bisturiul artizanal îşi va îndoi lama în coloana noastră vertebrală.

Sinele autentic este un monstru nemuritor, care va sări ineluctabil la beregata fiinţei de paie, chiar şi din spatele a o mie de măşti. Clarvăzători şi vrăjitori care să ne „denunţe” de parcă am fi transparenţi vom întîlni, negreşit, întocmai acolo şi atunci cînd speram că disimularea ne va fi absolută. Cu nici o sforţare nu vom deveni acel altcineva imaginat, idealizat, închipuit în minţile noastre ca fiind profilul perfect viabil indiferent de context, ci doar un cineva mutilat în fel şi chip, relativizat fiinţial, mai repugnabil nouă înşine decît sinele contestat. Astfel, un izolat nu va deveni cu toate eforturile un sociabil, un adaptabil nu va putea juca o viaţă rolul inadaptatului. Un om uşor de supus nu va deveni un conducător, aşa cum un dominator nu va putea deveni un obedient. Un timid nu va deveni un stăpîn pe sine, şi un suficient nu va deveni acel cineva care se va îndoi vreodată de el însuşi. Farsa se va trăda pe ea însăşi, demascîndu-se intemepestiv din priviri, din gesturi, din reacţii, din cuvinte care se vor slobozi, prin saltul spontan peste graniţa controlului.

Contrazicerile sinelui cu sinele nu pot fi decît punctuale, momentane, pasagere, nu pot avea un caracter definitiv. Revenirea la sine se face negreşit, după o serie de oscilaţii de mai lungă sau de mai scurtă durată, în poziţia de echilibru (instabil) individual. În ciuda sforţările centrifuge ale individului, cursul existenţei va prealua natura centripetă a sinelui. Fiindcă împotriva fiinţei proprii nu se poate interveni cu mijloace improprii. Nu i se pot injecta antidoturi care să schimbe orientarea afectelor, care să vindece sentimente indezirabile, pasiuni incomode, anxietăţi paralizante. Cu cît acestea vor fi mai cu obstinaţie şi mai îndelung reprimate, cu atît acestea se vor substanţializa, prin acumularea de presiune în camera în care au fost exilate. Inutil încercăm să facem din încăperile fiinţei noastre spaţii fizice ideale, în care fenomenele să se petreacă precum în vid. Nu vom reuşi decît să ne umplem, mai acut, de acelaşi indezirabil sine. Plenitudinea ne va fi atunci aceea a frustrărilor îmbogăţite cu încă un eşec, întru o perpetuă cufundare neputincioasă în noi înşine. Nu vom şti că de fapt, acest rău al sinelui, ne este singurul bine accesibil.

Decojind ceapa

Etichete

întîmplare, bine, braţe, ceapă, decojind, dig, esenţial, foi, frumos, inimă, lacrimi, miracol, realitate, rău, suflet, urît, viermi

Am decojit realitatea de visuri ca ceapa de foi, pînă la lacrimi. Ceea ce mi-a rămas este o inimă uscată, cu un miros înţepător de deznădejde. În miezul lucrurilor nu am găsit decît viermi care devorau hulpav şi nestingherit esenţa. Mi-am întors de fiecare dată privirea, alungînd priveliştea cu noi iluzii. De fiecare dată însă, imaginea revenea, mai pregnantă şi mai pestilenţială, atacînd mereu esenţialul.

Am trăit să văd cum putrezesc sentimente, cum se calcifiază ambiţii, cum se ciobesc gînduri, cum se dezintegrează fiinţe dragi. Am deprins să nu mai pun mîna la ochi şi să-ncerc să protejez miezul cu propria carne. Credeam că eu sînt imună, că pot suporta orice invazie de devoratori fără ca aceştia să-mi ajungă pînă la inimă, datoria mea fiind să-i protejez pe cei prea iubiţi. Însă, prin mine, ca printr-o folie transparentă şi fără de viaţă au pătruns viermii care au distrus tot ce aveam mai de preţ. Mereu mi-am imputat vina, cu lovituri repetate de pumnal, căzînd pe brînci. Însă, niciodată nu am reuşit nimic. Realităţile îşi vedeau de destinul lor, ca şi cum eu nu aş fi existat. Nici o pavăză aşezată de mine în faţa răului nu a avut tăria de a fi zid între frumos şi urît, între bine şi rău ori între miracol şi banala întîmplare.

Decojindu-mi fiinţa precum ceapa de foi, rămîn cu un suflet ca un şvaiţer şi cu o existenţă ca o piatră măcinată de valuri. Mă aşez îndărătul digului, unde se duc să moară în braţele viermilor toate moluştele fără cochilie.

Căcatul şi trandafirul

Etichete

Androgin, antagonism, bine, compromis, căcat, delir, dihotomie, existenţă, frumos, jeg, mizerie, pachet, pervertire, rău, sine

Miracolul vine la pachet cu jegul. Bucuria vine la pachet cu amărăciunea. Soarele vine la pachet cu norul. Frumosul vine la pachet cu urîtul. Înaltul vine la pachet cu precarul. Alteritatea vine la pachet cu singurătatea. Ori le primeşti pe amîndouă, ori rămîi cu nimic. Măsura în care se „echilibrează” şi se justifică cele două dimensiuni antagonice este, în esenţă, o necunoscută. Uneori proporţia însăşi este o farsă sau o minune. Certitudinea este însă doar dihotomia între polul sud şi polul nord, între Paradis şi Infern, între minunat şi grotesc, între prăbuşire şi jubilaţie. Nu există răul pur sau binele pur. Tot ce este e căldicel şi perfect compromis în structura sa constitutivă. E un Adrogin infect de bine închegat şi indestructibil. Inepurabil. Care se livrează individului într-o formă neproteică. Cu toate formulele vrăjitoreşti, cu tot cu mîna lui Dumnezeu sau coada Dracului, amestecul nu-şi capătă eterogenitatea. Jegul şi curăţia nu se separă precum apa şi uleiul. Moleculele de mizerii se împreunează gregar şi pasional cu moleculele de miracol într-o formă de adulter impardonabil.nabil.

Poate fi rebutat pachetul de „daruri” al existenţei din perspectiva unei moralităţi intrinseci şi a unei consecvenţe cu un ideal abstract? Poţi fi numai al frumosului fără să-ţi înmoi fibrele sufletului şi în noroi? Dacă ştii că nu, şi nu poţi accepta, ai putea face o alegere legitimă şi lipsită de regrete iminente între compromis şi neant? Sau, ai putea stabili limitele compromisului în cazul în care sonoritatea neantului îţi sună prea lugubru? Oare, de la un un anumit punct încolo, odată lansaţi pe teritoriul compromisului, limitele nu se deplasează de la sine spre un mai mult care perverteşte fiinţa ineluctabil? Floarea de vişin a conştiinţei care tronează peste căcatul de-a fi, poate oare parfuma realitatea sau e pur şi simplu o decoraţiune de prost gust?