Jos turismul, tovarăşi!

Etichete

Barcelona, călătorie, fotografii, gregaritate, maimuţăreală, oi, spania, turism, turişti, turmă

Pentru că ne-am născut maimuţe şi ne place să fim oi

Turismul e o pierdere, o irosire, o glumă proastă, o bătaie de joc. Turismul, în forma lui aproape universal înţeleasă, cu bliţuri fortuit ţăcănitoare şi cu guri căscate fără înţelegere şi cogniţie e o crimă. Turismul ucide tot ce ar putea fi sinonim cu descoperirea, cu fascinaţia, cu revelaţia, cu dezvăluirea spiritului unui atare spaţiu sau al unei anume culturi. Practicat mecanic, mimetic, cu harta în mînă, bilete de metrou valabile pe trei zile şi echipament de cercetaş – ca activitate aproape sportivă –, turismul e apanajul indivizilor comuni care caută locuri comune. A celor care caută „bucuria de după”  cînd pot face o listă mai lungă decît cea de de cumpărături cu „obiectivele turistice” vizitate.

Turiştii sînt aceia care jubilează cînd seara se întind în pat cu beşici la picioare şi cu febră musculară la coapse şi adorm pe dată ştiind că mai au doar o zi de stat şi încă vreo cinci-şase obiective de bifat. Nu se culcă însă înainte de a se asigura că acumulatorul de la aparatul foto e pus la încărcat, pentru că altfel „alergătura” rămîne fără finalitate. Ce le-ar mai arăta la cunoscuţi şi la rude, cum ar putea certifica prezenţa lor în locul, la data şi la momentul t(n) dacă nu au şi dovada incontestabilă?! Dar mai ales, cum şi-ar mai putea aminti, peste ani, de ce au văzut din goana autobuzului turistic, dacă nu ar fi aceste probe colorate, valorînd 10 MB şi o setare de focus automat?! Arhetipul turistului se confundă cu spiritul consumist atroce care distruge sufletul privitorului dar şi pe acela al obiectului privirii. Dintr-o excursie, turistul nu mai iese îmbogăţit, ci epuizat. Nu de plăcere, ca în urma unui act erotic, ci mai sfărşit ca după o zi de muncă în care a fost pus să ducă saci în spinare sub ticăiala unui ceas şi imperativul unor comandamente.

Pentru turistul secolului XXI, călătoria şi-a pierdut valenţele mistic-revelatoare şi şi-a neantizat sonoritatea de fiinţă, rămînînd doar cu apanajul formei care nu mai ambalează esenţa ci o sugrumă. Maraton susţinut, mic dejun servit la hoteluri ieftine şi devorat ca să ţină pînă seara, bani irosiţi pe brelocuri cu principala echipă de fotbal a oraşului neglijent finisate, bilete date la muzee şi păstrate apoi în portofel pentru a fi arătate, pateu mîncat pe marginea drumului în timp ce ochii privesc pofticios în farfuriile bogătaşilor care spintecă scoici şi sug melci la restaurante de cinci stele, în care ei n-ar putea intra niciodată. Pe această linie se instalează cotidianitatea turistului de clasă mijlocie care a strîns bani un an întreg pentru a-i pierde printre degete într-un sejur de cinci-şapte zile într-o capitală europeană despre care se spune în pliante că „e magică”. La finalul călătoriei se va reinstala în nimicurile „de acasă” şi îşi va reconstrui sejurul, pe care cu ajutorul memoriei îl va transforma exact în ceea ce zic pliantele „un sejur de vis”.

La rîndul lor, locurile în sine se îmbolnăvesc din cauza turismului. Frumuseţea naturală şi firească li se îneacă în obstinaţia autorităţilor locale de a le sufoca cu panouri, cu indicatoare, cu lumini, marcîndu-le cu săgeţi, însufleţindu-le cu „actualele” prezentări multimedia, împănîndu-le cu boutique-urile de prost gust şi punîndu-le eticheta cu preţul intrării. Oamenii împînzesc spaţiile cu respiraţia obosită, mirosul de transpiraţie şi pasul greu, ca într-o viermăluială care extrage seva din cadavrul unui oraş răpus de un aflux ilegitim şi caduc de indivizi a căror asemănare se măsoară în unităţi de gregaritate.

De vină pentru furnicarele turistice sînt evident concediile pe care toată planeta le primeşte în lunile august şi decembrie ale unui an. Atunci cum să nu geamă oraşele sub o greutate prea mare şi cum să nu îşi contorsioneze de ciudă peisajele, transformîndu-le în caricaturi şi în mormane de gunoie şi „piramide” de cozi de oameni care se intersectează grotesc între ele?

Vă zic din experinţă

Eu fac parte din categoria privilegiată şi mai cu seamă invidiată care a avut de prea mică ocazia să călătorească foarte mult, să vadă enorm şi să simtă monstruos. Începînd cu Japonia de pe la opt ani, continuînd cu europenele Spania, Franţa, Grecia, Malta, Italia, Austria, Ungaria, am trecut şi am stat printr-o sumedenie de locuri, de cele mai multe ori fără a fi capabilă a le sorbi spiritul ci doar simţindu-mă imbecilă şi străină, cu privirea într-o parte şi sufletul gol. Nu obişnuiesc „să mă laud” altora cu „ieşirile” mele, resimţindu-le pe majoritatea improprii şi mai cu seamă nemeritate. Interjecţia „Oau!” pe care o primesc după ce am făcut enumerarea de mai sus nu mă măguleşte nicicum, din contra, mă face să mă înroşesc pe interior şi să mă chircesc de ruşine. Această prea lungă listă de vizite pentru vîrsta şi maturitatea mea intelectuală e mai degrabă un indicator al faptului că puterea mea de a mă entuziasma la vederea unei clădiri mai maiestuoase, a unei pieţe mai largi şi „împodobite” ori a unei străzi antice cu magazine sclipicioase e ca şi inexistentă. Cu alte cuvinte, capacitatea de a mă bucura simplu şi sincer mi-a fost furată de inoportunitatea şi precocitatea unor experienţe turistice pe care nu mi le doream cu adevărat şi de care nu aveam nevoie la acel moment formativ. Într-o vreme am şi refuzat, în ciuda insistenţelor „sponsorilor”, să mai vizitez ceva pentru că, odată cu fiecare călătorie care nu reuşea să mă îmbogăţească, creştea în fiinţa mea dezgustul de sine. Acest fapt oarecum mă legitimează cu o privire critică asupra turismului.

De cînd sînt în Spania student şi nu turist am stat mai mult închisă în casă sau la universitate la net. Lipsa alterităţii mi-a impus construirea unei discipline cît-de-cît a studiului şi a nu a hălăduielii. Oportunitatea pentru mine nu era aceea de a vedea, nici aceea de a trăi, ci aceea de a-mi aminti cum se învaţă, cum se depăşesc limitele fizico-intelectuale în condiţii de vitregie umană şi universitar-contextuală. O opţiune desigur destul de neruşinată în mîndria ei masochistă intrinsecă.

Imperativul vacanţei de sărbători şi vizita unei alterităţi venite de-acasă mi-a impus ieşirea din hibernarea pseudo-intelectuală şi intrarea în statutul ingrat al turistului. Barcelona văzută acum vreo patru ani sub tutelă parentală, pe timp de vară şi lună august mi s-a dezvăluit, cu mirare, la fel. Nu s-au schimbat prea multe. La Sagrada Familia s-a mai amenjat un spaţiu care deconstruieşte strategiile arhitecturale ale lui Gaudi şi nu se mai poate urca pînă în turn pe scări, ci doar cu liftul, pe La Rambla sînt mai puţini comercianţi la negru pentru că îi fugăreşte poliţia, fîntînile de la Montjuic sînt oprite şi impunătorul muzeu de Artă slab luminat pe timpul nopţii, la „El Corte Ingles” oferta nu depăşeşte mult ce se găseşte acum şi pe la noi (lucru care nu se întîmpla acum patru ani), Parcul Güell prezintă aceleaşi atracţii, liniile de metrou funcţionează la fel de bine, portul aş putea spune că numără tot la fel de multe catarge şi, mai cu seamă, tipologia turistului fotograf consumist a rămas aceeaşi. Poate doar tehnologia să mai fi evoluat.

Putem face poze mai mari în care să cuprindem mai mult. Doar sufletul mic, străin şi clandestin nu o să se regăsească în nici una, iar cînd vom privi prin foldere ne va întîmpina răceala unui spaţiu pe care nu l-am cunoscut. În marea trecere, am făcut fotografii cu bliţ pe soare şi poze fără bliţ noaptea. Poate mai cu seamă cele din urmă vor semănă cu nişte autoportrete. Ale clipelor şi nu ale locurilor, întunecate, pentru că ce e intim, ruşine sau irosire nu se cere a fi la vedere ci developat într-o cameră obscură. Că doar nu mai sîntem maimuţe. Avem tehnologie digitală cît să avem fotografii aşa cum le-am fi dorit. Aparatul meu compact are o opţiune care nu se declanşează pînă nu zîmbeşte toată lumea prinsă în cadru. Asta e fără doar şi poate o invenţie pentru turişti. Sau pentru oi.

Barcelona îşi vinde Crăciunul la negru

Etichete

Barcelona, comerţ, Crăciun, decadenţă, oameni, opulenţă, spania

Oferta
Negreala se prelinge pe zidurile gri de piatră ale blocurilor ca şi cum din cer ar fi nins cu smoală sau ar fi plouat cu pastă de cenuşă. Întunericul se agaţă de grilajele de fier ale balcoanelor ca o iederă care se hrăneşte din umezeală, igrasie şi din mirosul greu, pestilenţial. Blocurile se înghesuie unele în altele şi par că nu mai au loc să-şi lase sufletele să respire. Străduţa pe care paşii cîntă pe unda a treia a ecoului se îngustează claustrant odată cu fiecare inspiraţie. Lumina gălbuie ca o boală ruşinoasă ascunde orice ar putea însemna spirit de sărbătoare. Dacă nu ar fi sunetul metalic al pubelelor de gunoi răsturnate în maşina de curăţenie, murmurul negrilor care negociază la umbra unui felinar şi mîinile uscăţive ale unei femei care întinde rufe negricioase la uscat, ai putea crede că Barcelona de la periferie îngheaţă la plus 15 grade Celsius.  

În Ajunul Crăciunului, cu puţin înainte de ora Naşterii Domnului, oraşul opulenţei arhitecturale îşi ascunde ruşinile decadente îndărătul unor spoieli luminoase minimale pe care scrie cu becuri albastre „Bones Festes”. Pe străduţele lăturalnice ale Barcelonei, cu două staţii de metrou mai încolo de centrul oraşului, geme tăcerea înţepată doar de glasurile caduce şi fortuite ale imigranţilor care îşi ţin micile afaceri deschise, rugîndu-se de trecători să treacă pe la ei pentru un meniu „festiv” sau produse mai ieftine. Felinarele interbelice dezvăluie desene întortocheate sculptate în piatră fumurie, dar sfărîmate de vreme şi de ignoranţa celor care locuiesc fără voie şi din lipsă de bani în clădirile cu apartamente mici înlăuntrul cărora fiinţa e zidită în sărăcie. Nimeni pe drum. Din cînd în cînd, cîte un „rătăcit” grăbeşte pasul spre nicăieri, pierzîndu-se din ce în ce mai adînc în pustiul întunecat. 24 decembrie e fără doar şi poate o zi ca oricare alta acolo unde plouă cu sărăcie.

Cererea
Becurile strălucitor de albe curg pe edificiile din Plaça Catalunya asemenea colierelor cu cristale Swarovski la gîtul doamnelor pretenţioase care tocmai s-au gătit de sărbătoare. Cu sacoşe imense de la „El Corte Ingles” în mînă, oamenii stresaţi de imperativul consumist împînzesc străzile asemenea unor furnici împovărate de o sarcină prea mare. Indivizi grăbiţi se îzbesc unii în alţii fără a spune apoi „perdeon”, se ciocnesc de turiştii chinezi care cască obiectivele SLR-urilor Nikon şi gurile la „punctele turistice”, precum şi la oamenii-statui de pe „La Rambla”. Barcelona turistică geme de Ajun ca un uriaş cuprins de euforia aridă a celor care plătesc pentru a-şi cumpăra şi trafica bucuria. Restaurantele sînt pline, magazinele fac vînzări record, cluburile îşi clipocesc ofertele, muzeele îşi crăcănează uşile pentru privirile neavizate.

Din forfota centrală a oraşului nu e cu putinţă să ieşi altfel decît epuizat şi sufocat la propriu. Portul nu e un liman, e tot asemenea unui ring în care turiştii se prind în hora aceluiaşi consumism, care epuizează cardurile de memorie şi bateriile aparatelor foto. Nici marea nu protestează. Izbeşte liniştit şi sistematic nisipul spre care răzbate zumzetul restaurantelor în care scoicile crapă între dinţii italienilor care-şi poartă părul pieptănat peste cap. 24 decembrie e fără doar şi poate o zi ca oricare alta şi acolo unde plouă cu opulenţă.

Opţiunea
Poate doar noaptea te-ai putea ascunde în labirintul Parcului Güell sau prin Les Jardins de Montjüic după ce vei fi urcat spirala luminată sincopat de felinare. Gardurile se pot sări, iar locurile sorbite din întunericul lipsit de bliţuri se pot umple de gustul axietăţii pe care îl oferă pustiul şi gîndul iminenţei pericolului care ar putea să ţîşnească. E aproape un miracol că locuri în care ziua nu poţi păşi fără a te atinge de oameni, în noapte de Crăciun se cufundă într-o taină care nu poate fi pătrunsă cu simpla privire sau cu obiectivul superangular.
Departe de suflul apăsător al comerţului barcelonez central-oficial şi negru-marginal, noaptea de 24 decembrie e fără doar şi poate o noapte fără de seamăn.

Terapie de re-creaţie (III)

Etichete

în, întru, Barcelona, călătorie, din, lleida, mare, re-creaţie, re-găsire, sine, spre

Călătoria

„Noi nu sîntem noi; trăim în elemente. Trăim în elementul prieteniei, în elementul profesiunii, în al unei limbi, al unei culturi, al unei epoci. Nimic nu este ceea ce este; e altceva, legea noastră. Dar omul poate preface elementul din mediul exterior în mediu interior”.

Dacă închiderea nu se mai deschidea, se ferecase în ea însăşi ca melcul în spriralele cochiliei, am hotărît să probez deschiderea, forţînd-o. Aşa că, mi-am aşezat poşeta pe umăr şi am plecat, lăsînd ezitările în faţa gării Lleida-Pirineus. Am mers cu spatele. Hermeneutic: nu am plecat în, am plecat din. Destinaţia avea nume numai pe hartă: Barcelona-Sants. Avea însă înfăţişare: val, nisip, tăcere, soare.

Detrás de la ventana

Peste cîmpurile din afara Lleidei a plouat cu soare care a ruginit pe frunzele coapcilor în formă de bănuţi de aur ţigăneşti. Cînd văd Seu Vella depărtîndu-se, biciuită de macarale şi de ruine „picatate” cu graffity, ceva începe să-mi tremure în ochi. Mă abţin, totuşi. Nu, cartea din poale nu-mi serveşte la nimic. Tîmpla îmi stă lipită de geam. Trenul ăsta merge prea repede, îmi spun. Am timp doar să înghit, să mă umplu, nu să şi diger. Sînt bulimică şi mă inund cu starea care mi se livrează, aşa cum învăluie soarele totul în cale: solul roşu, arid şi sfărîmicios, cîmpurile cultivate cu arbuşti pitici, dealurile înălţate parcă din spumă de mare împietrtită, castelele uitate dintr-o altă epocă în mijlocul manifestării timide a agriculturii. În realitate, peisajul e urît, contradictoriu şi sterp. Pe geam scrie „Ventana de emergencia”. Pentru mine e semnul deschiderii. „Dacă nu există ferestre, ele trebuiesc inventate”. Mi-e bine.

Al rededor de la gente

Toţi oamenii merg mai repede ca mine. Aleargă. În ciuda mobilităţii fizice, eu stau şi lumea se mişcă în jurul meu. Senzaţie de privilegiată. Barcelona s-a gătit special pentru mine, într-o zi de sîmbătă, cu multă lumină şi cu posibilul care rezidă în necunoscut. Mă aşteaptă cu fremăt, cu vîjîit de metrouri, cu priviri de oameni care poposesc în întîlnirea privirilor, nu prea mult, ca să nu-şi lase amprenta trecerii fugare. Am întîrziat cu trei luni, ar fi trebuit să vin mai din timp. Dar nu m-a prins din vreme, în condiţia în care trebuie să mă instalez pentru a putea călători. Singură fiind, alteriatate e din belşug, mai ales în gîndurile pentru care nu-mi trebuie poşetă. Totuşi, cum de nu m-am prins mai din vreme? Bucuria are cîntec, mă prind în muzica oraşului, cu sunet de alămuri şi cu vuietul străzii. „Hei guapa!” nu mi se mai pare aşa vulgar, nu mai fug. Doar trec mai departe. Nici asupra bărbatului de 50 de ani cu trăsături serioase şi barbă albă care merge pe bicicletă în pielea goală nu poposesc prea mult cu privirea. Doar zîmbesc şi continuu să merg. Grăbit, să ajung la mare. Portul îl amîn. „La mare” e o obsesie spre care grăbesc pasul. Labirintul barcelonez se rezolvă după indicatoare. Ajung prea repede. N-am apucat să mă pregătesc, dar mi-e bine.

Delante del mar

Marea mă primeşte ireal de albastră şi mă momeşte cu efemeritatea spumei care rămîne leneşă pe nisip după ce s-a agitat în valuri mîndre, sub razele prea calde de soare. O să mă îmbăt. 15 noiembrie pe plaja Sant Sebastià se simte asemenea unui 1 mai la Costineşti, lipsit însă de indiscreţia şi opulenţa discotecilor, a micilor, a fumului şi a zgomotului. Lumea s-a aruncat pe nisip, într-o infinitate de curmezişuri, narcotizată de soare. M-am cocoţat pe o stîncă şi am început să beau. Val după val, cu ridicări în trombă, cu arcuiri, apoi cu prăbuşiri în învîrtiri şi acumulări. După fiecare „înghiţitură”, rămîne senzaţia spumei, clipocind puţin asemenea unui jăratic, mai apoi stingîndu-se ca şi cum n-ar fi fost. Berea-mi lipsea din mînă, dar mă simţeam ca şi cum ar fi fost. Mă uitam la mare, dar nu mă reflecta pe mine, nici nisipul, necrezut de fin pe alocuri, şi nici măcar soarele. Reflecta lumina, în spectrul ei infinit coloristic. Valurile se înalţau după carcuirea curcubeielor. Faţa în faţa cu ea simţeam că mă cheamă să alunec de pe stîncă şi să mă izbesc odată cu ea de ţărm. Ţigara se fuma singură, în mîna stîngă, nu mai putea să absorb decît aburul pe care îl făceam la ţărm lumina de apus. „Nebuni” încă mai încercau să facă surfing, dar valul se înalţa prea puţin, mereu mai sus decît ei. Soarele fugea, aşa că am fugit şi eu la o teresă de pe plajă. Un pahar de bere şi o scrumieră m-au costat trei euro. Lumea cealaltă servea festinul de fiecare zi. Am ignorat privirile şi gestualitatea care mă indicau pe mine, eu mă săturasem cu o „bara de pa” pe care o luasem din Lleida. M-am întors pe nisip, pe acelaşi drum, nu şi pe aceiaşi paşi. Nu i-am mai găsit, decît sparţi în scoici colorate. Mi-e bine.

Hacia el puerto

Imaginea şalupelor de lux, legănate de vînt, care agaţă soarele în pînze şi catarge la ceas de apus, mă înţeapă cu emoţia aerului care se lasă din ce în ce mai greu şi mai rece. Într-o zi de sîmbătă zona portului din Barcelona vuieşte de manifestări ale comerţului şi ale promenadei. Privesc la fiecare: comercianţi emigranţi cu lucruşoare fel de fel, „hacidos a mano”. Nu mă pot abţine de la a-mi desfăta dimensiunea estetică. Mi-am cumpărat măşti: de pus pe perete şi de pus la gît. Mi-au mai rămas însă bani şi de o bere, cam prea rece, dar care m-a ajutat să termin pachetul de ţigări şi să primesc printre neliniştile mele amorţite şi larma lumii, fără dezgust. Surprinzător, nu-mi detectez nici un fior de mizantropie, oameni mi se par frumoşi, legănaţi în armonia sinelui, şezînd la o masă şi luîndu-şi doza cotidiană de bine, cu vin scump şi meniuri pretenţioase, ori însoţinu-se de mînă pe ritmul paşilor leneşi. Se întunecă, şi viaţa în Barcelona de-abia acum începe, eu însă trebuie să mă întorc acasă. Mi-am făcut plinul de soare, am reuşit să aud tăcerea de după prăbuşirea valurilor şi mi-am spălat sufletul cu spumă de apă sărată. Gata. Mi-e bine.

Frente a mi

Plecînd din Barcelona, am mers spre Lleida tot cu spatele. De data asta, pe geam nu se mai vedea decît luna, ca o gaură bizară într-o mare de negru. Nu lăsam nimic în urmă. Am luat totul cu mine. M-am îmbogăţit. Somnolenţa ca expresie a copleşirii, oboseală caldă, plăcută. Închid ochii.  Marea mi-a reaşezat lucrurile la locul lor şi m-a mustrat pentru confuziile din ultima vreme. Am regăsit elementul alterităţii, rătăcit unde nu trebuia prin mine şi am redescoperit singurătatea ca formă de posibil, de deschidere, de înghiţire. Plecînd cu alteriatea în gînd m-am întors cu ea în suflet. Lipsa prezenţelor precare mi-a deschis orizontul acela ireal de albastru, întins cît marea. De data asta am înghiţit eu, nu m-am mai lăsat înghiţită. În Lleida, la ora zece, deja noaptea s-a instalat cu mizerie pe Calle Major şi cu pustietate. Nu m-a speriat şi nici nu m-a exasperat, dar m-a făcut să mă întreb dacă într-adevăr văzusem marea în acea zi. Mi-am revenit repede însă: „Tot ce mă îmbogăţeşte e adevărat”. Mi-e bine.

Sfîrşitul terapiei.