Lecţia despre cerc

Etichete

alteritate, aşteptări, cerc, dezamăgire, gimnastică, greşeală, lecţie, schizoid, sine, voinţă

: Scrisoare

Mai ştii cercul acela pe care mi l-ai desenat? Tot mă chinui să încap în el. Îmi întind muşchii voinţei, îmi sfidez împotrivirea oaselor şi-mi ignor durerea din articulaţii. Cîndva sper că voi reuşi să-ţi împlinesc aşteptările. Aşa-mi construiesc zi de zi rostul, încercînd să nu te dezamăgesc, închinîndu-mă cercului şi cerîndu-i iertare cercului cînd mi se pare că i-am strîmbat conturul cu o gimnastică schizoidă.

[…]

Să ştii că, şi atunci cînd greşesc, greşesc tot fiindcă nu vreau să strîmb cercul… fiindcă ştii tu?… cercul acela e viaţa mea şi viaţa mea e încercarea mea de-a încăpea în el…

[…]

P.S. Mă sperie momentele cînd nu mai cred în cerc, parcă nu-mi mai încap în fire şi nu-mi mai găsesc loc în lume. Nu că ar fi vreun loc în lume pentru mine, dar locul meu e în cercul acela desenat de tine şi măcar pe acela sper că nu mi-l poate lua nimeni. Nici măcar tu.

Pedofilie în zăvoi (III)

Etichete

aşteptări, clişeu, copii, entuziasm, pasiune, suficienţă

Clişeul fundului întors

Aş fi vrut să fi întîlnit măcar unul. Să fie măcar curios, sau măcar tenace. Sau măcar pasionat. Sau măcăr conştiincios. Sau măcar razna în felul lui. Dar erau toţi erau la fel: uniformi, suficienţi, nepăsători, conformişti, cu tiparele şi clişeele fixate în deprinderi pînă la o îngrijorătoare identificare cu ele. Constitutiv erau aşa, nu trăiau doar formula socială. Şi le era bine. Cum să nu-şi dorească să încerce să facă ceva mai bine cînd li se spune că ar trebui, cînd li se trasează linii şi li se întind mîini într-ajutor? De ce-ar vrea să stea de pomană? De ce n-ar vrea să forţeze limitele cînd li se arunncă mingea la fileul maleabilităţii juvenile şi-a mobilităţii ce se termină odată cu perioada de creştere? Părea să le fie fără doar şi poate limpede şi liniştit totul. Mă întreb de unde le proveneau unele certitudini şi falsa legitimitate că s-ar putea aprecia singuri. Cum de-şi suportau comoditatea împinsă pînă la nesimţire şi cum puteau mima politeţea, bunul simţ şi jena deşi în secunda următoare ofereau imaginea unui fund întors cu ostentaţie. Nu ştiau că de fapt şi-l întorc lor înşişi.

Nu ştiu de ce vorbesc la timpul trecut, doar eu am plecat. Cu nervii adunaţi în cerul gurii şi năclăiţii în grimasa unui gust amar. Sictirită şi nepăsătoare ca şi ei.  Nu ştiu de ce m-am întristat din moment ce realitatea nu mi-a contrazis convingerile şi expectativele. Probabil, că-n sinea mea de adult încă entuziasmat ca un copil speram să găsesc măcar un entuziast.

Poate că am găsit unul. Dar ceva mi-a spus că totuşi nu era voinţa lui aceea care-l făcea diferit.