Etichete
alteritate, Ana lui Manole, delir, lleida, Meşterul Manole, sacrificiu, singurătate, teoria chibritului
„Şi ce lucra ziua, noaptea se surpa…”, aşa se zice în folclorul românesc despre zădărnicia efortului unui hombre trabajador căruia destinul îi rîdea în nas. Despre inutilitatea străduinţelor în spaţiul universitar catalan s-ar putea spune că „ceea ce noaptea lucra, ziua se surpa”. Pentru că toate iluziile şi încercările consumate de-a lungul unei nopţi de traball sau de demersuri de auto-încurajare se prăbuşesc asemenea unor cărămizi abulice în virtutea gravitaţiei inexorabile, la fiecare manifestare a îndrăznelii de-a fi. Aşa că, ce să facă cel venit cu tremur în suflet şi foc în idei decît s-o ia în fiecare zi de la capăt în construcţia unui rost şi a unui contur într-un spaţiu în care oamenii sînt apropiaţi în aparenţă, dar potrivnici în esenţă. Să-şi reclădească, zi de zi, fiinţa în nefiinţă.
***
Să te faci că nu vezi cînd priveşti, să te faci că nu auzi cînd asculţi să te faci că nu înţelegi atunci cînd pricepi. Şi, mai ales, să faci acest lucru în fiecare zi în mod conştient, repetitiv, exasperant. Să te amăgeşti cu proprie voinţă şi bună ştiinţă. Să te străduieşti să nu citeşti în priviri, în gesturi, în manifestările suficienţei şi ale refuzului şi să înalţi zmeie colorate în disperare, în prostie lucidă. Să clădeşti castele de nisip din aceleaşi iluzii care cresc anapoda şi haotic asemenea unor flori fragile într-o mlaştină năclăită şi să vrei să locuieşti în ele. Să pretinzi să-ţi fie cald cu cerul deasupra, cu marea la orizont şi cu oamenii dragi alături cînd tu te adînceşti în vulcani noroioşi.
***
Adevărul sau realitatea sînt, în definitiv, o problemă de opţiune, la fel ca şi decizia sacrificiului. S-o zideşti sau nu pe Ana ta pentru „un ambiţ” de eternitate iluzorie, pentru un orgoliul de cucerire efemeră, pentru comfortul sufletesc sau ideatic al zilei de mîine. „Ana” nici nu are de ce să fie o fiinţă, poate fi o iluzie, un vis, o absenţă, o prezenţă sau o co-prezenţă. Legitimitatea şi oportunismul sacrificiului sînt de natură ontică şi nu ontologică.
Revenind. Pentru a clădi ceva, sacrificiul e în defintitiv inevitabil. Fapt aplicabil oriunde, oricînd şi în orice context. Nu e o tragedie, nici măcar o dramă, e un truism. La Universitat de Lleida o caut deja de două luni pe Ana, dar nu o găsesc, se pare că reuşesc să tranşez numai surogate, ca Jack Spintecătorul. Deja am sacrificat inutil o serie de iluzii. Îmi poate spune vreun meşter iscusit şi muncitor ce-ar fi făcut dacă n-ar fi avut-o pe Ana?