Viaţa în jurul catedrei (II)

Etichete

admiraţie, învăţare, concepte, cunoaştere, cuvinte, cărţi, faptă, gîndire, Idei, impostură, intelect, invidie, legitimare, privilegiu, proşti, senzaţii, trăire, trăiri, viaţă, vorbă, şcoală

Din ce n-am trăit, dar am gîndit

Mi s-a spus mereu că sînt mai bună la vorbă decît la faptă. Că nu sînt de pe lumea asta, că ar trebui să gîndesc mai puţin şi să trăiesc mai mult. Că mi s-a spus cu drag, cu reproş, cu sarcasm, cu dispreţ, cu admiraţie sau cu invidie intrinsecă, cu empatie sau fără empatie, cert e că mi s-a zis mereu făcîndu-se apel la statutul oarecum privilegiat al celui care şi-a permis să se păstreze la distanţă de lucrurile care se întîmplă chiar lîngă el, de contingenţele (uneori) derizorii ale concretului imediat şi de condiţionările pragmatice ale acestuia fără „a se murdări pe mîini” sau „a-şi rupe spatele”.  Nu pot să spun că nu am avut bafta de a mă fi născut într-un mediu care să-mi permită să mă păstrez şi să mă rezerv pentru cultivarea activităţilor de tip intelectual. Dar nu pot să spun nici că această baftă a fost neapărat un privilegiu.

Credeţi-mă că, aşa cum unii nu reuşesc să pătrundă semnificaţia unei scrieri, să găsească şi să interpreteze mesajul unei opere de artă sau să problematizeze un fenomen din natură făcînd apel la abstractizare – şi astfel se simt neputincioşi sau sînt numiţi proşti –, aşa şi cei care nu au fost învăţaţi decît să-şi gheboşească neuronii în fel şi chip resimt tot o neputinţă echivalentă unei prostii esenţiale: netrăind unele lucruri pe pielea lor, nu reuşesc să pătrundă sensul vieţii consumate cu trupul şi cu sufletul, al rodului dobîndit cu preţul muncii fizice. Vă mărturisesc că eu i-am admirat întotdeauna pe cei care au învăţat mai întîi să trăiască şi apoi să gîndească şi pe cei care nu au aflat ce ar putea fi viaţa exclusiv din cărţi şi prelegeri, ci şi alergînd desculţi prin iarbă sau răscolind pămîntul pînă la epuizare. I-am invidiat pentru că i-am perceput ca fiind mult mai autentici şi astfel m-am simţit eu însămi o închipuită aflată într-o perfectă impostură existenţială, pe care n-o legitimează nimic să vorbească despre viaţă. Aşa am ajuns să tînjesc după trăirea în concret şi-n imediat ca experienţă esenţială a existenţei, pentru că mi-am dat seama că oricît aş citi, aş lucra şi aş studia nu o să am parte de intensitatea trăirii şi legitimitatea pe care ţi-o dau clipele de sub soare sau ploi, resimţite cu sufletul, înregistrate cu simţurile şi nu gîndite cu mintea şi mai pe urmă turnate cu sau fără iscusinţă în cofrajul cuvintelor. Ca să pot spune şi eu pe urmă „Zic pentru că am trăit!”, nu „Zic pentru că aşa am citit!”.

Într-un mod paradoxal, experienţa aproape exclusivă a şcolii m-a făcut să ajung departe şi să rămîn în acelaşi timp în urmă. Prea aproape de idei şi concepte şi  prea departe de trăiri şi senzaţii. Mi-aţi putea spune că discursul meu este ipocrit, pentru că nimeni nu m-a împiedicat să renunţ la viaţa caldă de laborator pentru cea rece sub cerul liber şi astfel măcar să încerc să-mi trăiesc teoriile. Dar vedeţi dumneavoastră, v-am avertizat de la început că s-ar putea să fiu mai bună la vorbă decît la faptă.

Voi reveni, totuşi, să vă mai împărtăşesc cîte ceva din puţinul trăit şi prea multul gîndit.  

Obligaţia de a primi

Etichete

a cumpăra, a dărui, a fi cumpărat, admiraţie, alteritate, dar, fals, minciuni, obligaţie, respect

Să te dezguste darul primit. Să-ţi repugne declaraţia. Să te stingherească gestul. Să nu te emoţioneze intenţia. Se întîmplă întotdeauna în zilele care te îneacă în miros dens de minciuni gogonate, deghizate în respect şi admiraţie. Se întîmplă atunci cînd cineva care nu ai vrea să-ţi ofere niciodată nimic te prinde în braţele unei false jubilaţii, sărutîndu-te pe frunte cu sintagma emetică pe care a vîndut-o de prea multe ori la taraba din bazarul său de afecte. Se întîmplă pentru că a primi a devenit sinonimul lui a accepta să fii cumpărat. Nu, de fapt a obligaţiei sociale de a te lăsa cumpărat cu nimicuri pseudo-emoţionale de duzină. Se întîmplă pentru că sărbătorile sînt zile de trafic emoţional în care individul se caută în buzunare de un frumos inventat şi gata ofilit. Pentru că cei care oferă public şi programatic sînt nişte dealeri care fac trafic cu sinele lor, transformîndu-i pe ceilalţi pe care îi obligă să ia, în prostituate de conjunctură.

Un cadou nedorit şi neaşteptat este ca o umilire publică. Este ca o jignire care ţi-a fost aruncată în faţă de un superior crud şi inuman căruia nu îi poţi scuipa flegma dispreţului între ochi. Din prea mult bun simţ. Sau din teamă. Sau din neasumare. Sau pentru că te gîndeşti că ar putea fi vorba de propria neputinţă de a primi. Şi mai ales pentru că ştii că acel cadou dorit şi împachetat în tăcerea alterităţii nu se va oferi niciodată, pentru că oricum se dăruieşte în fiecare clipă.

Afectul pozitiv şi admiraţia

Etichete

admiraţie, dragoste, egoism, individualism, iubire, narcisism

Sînt o lipitoare afectivă, cu tentacule lungi, rezistente şi aproape invizibile, care se împleticesc şi se ţes între ele asemenea unor fire de păianjen. Nu pot iubi decît ceea ce mă îmbogăţeşte. Ceea ce are un ascendent prin excelenţă subiectiv, moral, intelectual sau existenţial-pragmatic asupra mea. Dragostea grea şi densă, dezvoltată subversiv şi incoştient ca sentiment ilegitim şi egoist, ce-şi reclamă împărtăşirea ca pe o formă de recunoaştere a sinelui ca existent în dimensiunea pe care s-a construit admiraţia. Dragostea ca învestire a eului întru devenire, dragostea ca arc cabrat şi înălţat asimptotic, sfidător, în direcţia „obiectului” admiraţiei.

Dezvoltînd afectele de maniera această monstruoasă, iubesc jeguri de oameni, oameni minunaţi, oameni asemenea mie, oameni asemenea cărora n-aş putea fi niciodată, oameni care nu m-au remarcat nicicînd, oameni cărora n-am îndrăznit nici măcar să le vorbesc, oameni care nu mi-au vorbit, oameni pe care nu aş vrea niciodată să-i întîlnesc de teamă că apropierea de ei să nu mi-i dezvăluie altfel decît i-am citit cu ochii idealişti ai imaginaţiei, oameni cărora le evitam privirea de cîte ori se uitau în direcţia mea, dar mai ales oameni pe care am fost convinsă că îi urăsc uneori chiar şi ani de zile. Oameni care m-au intrigat, care mi s-au arătat absconşi şi refractari, duplicitari, bizari, contradictorii, puternici, enervanţi şi intriganţi la nivel de comportament. Oameni care mi-au devenit prieteni, amici, iubiţi, oameni care mi-au fost profesori, oameni pe lîngă care doar am trecut şi în preajma cărora am zăbovit voyeur-ist şi însetat, oameni care m-au repudiat sau i-am repudiat.  Oameni care prin simplul fapt că sînt au reuşit să mă îmbogăţească. Oameni pe care la un moment dat i-am părăsit sau îi voi părăsi cu multă cruzime.

De cele mai multe ori, în dimensiunea mea profund individualistă, afectul se hrăneşte din absenţă şi rebutare. Faptul că o fiinţă se constituie într-o întruchipare a admiraţiei e pentru mine un pretext de transgresare a propriilor limite. Cînd limitele mele au fost depăşite brusc şi afectul pătrunde într-un con de umbră, ca apoi să intre sub focala sub care imaginea admirativă mai poate fi construită pe retină prin lentila cristalinului. Iubirea ca o chestiune de peratologie.

Dragostea-admiraţie e dragostea rece, deşi e ardentă şi sfîşietoare, ca un venin injectat în viscere. Pentru cel ce o trăieşte presupune un supliciu continuu, la care el se autosupune ne-intermitent, dar selectiv şi perfect voluntar pentru a ajunge. Dragostea-admiraţie, spre deoesebire de cea senzorială e irevocabilă (riscînd să mă contrazic la nivel semantic, interpretez vocabula rebutare ca act formal şi termenul irevocabil la nivel substanţial-ideatic) fiindcă e aceea împotriva căreia nihilismul poate funcţiona numai la nivel de optică, nu şi la nivel de afect în sine. Şi după o atare părăsire, dragostea-admiraţie nu încetează, ci se investeşte în forme de manifestare ce frizează mistica. De ce o consider rece? Pentru că e individualistă şi deţine intrinsec o imposibilitate constitutivă de livrare senzorială.

Cu siguranţă că dragostea cu alte tipuri de temeiuri, simplă şi caldă, are acel potenţial de bucurie sufletească pe care dragostea din admiraţie nu îl are. Admiraţia se caracterizează prin acea distanţă implicită faţă de obiect, aşa că jubilaţia se va constitui la rîndul ei într-o necesitate de a te da mereu cu un pas înapoi pentru ca fiinţa contemplată să poată fi privită pe de-antregul. Cu siguranţă că dragostea-admiraţie e un soi de blestem asumat cu voluptate, cu bulimie, datorat unei neputinţe participative afectiv-concrete a individului.

Admiraţia e eminamente spontană, însă se bazează pe necesitatea de cunoaştere a celuilalt. Voluptatea e cea a descoperirii permanente a încă ceva la persoana respectivă,  fără a simţi că ai putea şti totul şi că nu mai e nimic de aflat. Cînd surpinderea continuă e acea picanterie a existenţei care reclamă tribulaţii nesfîrşit-întortocheate. Cu alte cuvinte, admiraţia e negaţia platitudinii, e insurecţia permanentă a sinelui în raport cu propria tendinţă cognitivă. Iubirea devine astfel o chestiune de instrumentalizare, iar răspunsul afectiv se cere a fi o îmbogăţire a ta prin obiectul ales. Astfel, corpusul tău  de lipitoare afectivă capătă rotunjirea devenirii. Orgasmul în cazul iubirii de tip cognitiv este implozia interioară care dă naştere la noi tentacule şi la noi substanţe metabolizante, în organismul în care funcţia iubirii se manifestă ca un soi de narcisism negativ.

***

Argument

Ce m-a determinat să scriu cu o asemnea doză de exhibiţionism despre acest subiect intim-ideatic este criza afectivă prin care trec în Lleida. Am căutat aproape cu obstinaţie oameni care să mă fascineze sau pe care să îi admir pentru „ceva”, pentru orice. Am căutat elemente catre puteau funcţiona ca ascendente  în tot soiul de personaje pe care le-am întîlnit. Căutările mele s-au blocat, cum era şi normal, pentru că admiraţia e în fond o izbucnire, ca o scînteie care se aprinde prin fenomene inexplicabile, nu care se caută ca nodul în papură.

Un alt motiv care m-a ispitit a fost faptul că nu mai văd în jurul meu, la oameni, nevoia de admiraţie ci doar bucuria inversă, de a fi în preajma celor care sînt mai puţin decît ei, pe care îi bot bagateliza cu uşurinţă, care nu îi întrigă, nu-i admonestează şi nu le pun limitele sub insurecţie. Indivizi care preferă dragostea de ceilalţi în căldicel – adică nici prea rece, nici prea caldă, iubirea ca rutină, comoditate, sau, mai rău, indiferenţa totală şi cataracta în faţa posibilelor „surse” de admiraţie.

Nu în ultimul rînd, am scris dintr-o oarecare doză de culpabilitate faţă de persoanele care mă iubesc şi pe care eu nu le pot iubi pentru că nu le admir. Pentru acele persoane care încercînd să se apropie de mine s-au izbit de indiferenţă, pe care nu le-am văzut că există şi pe care cînd le-am cunoscut le-am respins pentru că nu-mi puteau stîrni afectul. Pentru oamenii calzi cărora eu le-am oferit doar disponibilitatea răcelii şi pentru acele iubiri cărora nu aş găsi simplitatea de a le răspunde pe măsura investirii lor.

Şi mai ales am scris pentru cei pe care i-am admirat şi pe care, nemaiputînd la un moment dat să-i admir, i-am părăsit cu ticăloşie.