Etichete
Își aduna lacrimile, cu palma, de pe ambii obraji. Creionul negru i se întindea, narcotic, pe toată fața. Din gâtlej îi ieșeau sunete ascuțite, ca de animal. Răgete, strigăte, invocații. Ana urla. La același Dumnezeu absurd pe care-l blestema mereu că o ține în viață. Muzica-i plesnea printre neuroni și pumnii proprii printre coaste. Un mix de rap, deep house cu electro. Sintetizatoarele scrijeleau în mintea ei obosită pe-aceleași trasee ale durerii. Sticlelor de alcool le era suptă buza de jos. Cu sufletul și cu limba. Repetitiv, sistematic. Parchetul era lovit cadențat de genunchii-i osoși. Oasele mâinii i se zdreliseră, venele-i plesneau. Exercițiul pe brânci al suferinței era sportul ei preferat.
Era o zi obișnuită. Ana avea să se demachieze și să se întindă în pat. Iar dimineață să se machieze din nou. La fel. Doar fără dungile prelinse. Dar cu ochii mai roșii. Și cu spiritul mai ostoit, iar voința mai slăbită. Ana avea să râdă alături de colegi. Să se prostească, să se scălâmbăie. Ana avea să se pregătească pentru o zi de ieșit în lume.
Voința a ținutpîn încordare până și-a dat seama că e weekend și că nu are de ce să-și pună masca. În momentul acela, ceva din ea a încremenit. Într-un interval în care nici savanții nu l-au putut indentifica în continuumul spațiu-timp.
Pe culmile conştientizării 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.