Etichete

, , , , ,

„De ce te pedepsești?”, m-a întrebat. Nu știa el că întrebarea asta e o găleată aruncată într-o fântână prea adâncă. Ce avea să-i fi răspuns? Pentru tot sau pentru nimic? Pentru că sunt sau pentru că nu sunt? Fiindcă am un defect de „fabricație”? Fiindcă iubesc viciul și durerea, fiindcă sunt masochistă, fiindcă sufăr de mania persecuției și de depresie? Că am ales, mereu, din instinct, dar conștient, răul și ceea ce-a fost greșit? Că mi-s dragi până la disoluție oamenii nepotriviți? Că am un morb al distrugerii? Că am vrut să văd cât de mult pot să decad și până unde? Că sufăr de inadecvare? Că-mi sunt propriul experiment pe carne vie? Că așa mă testez până dincolo de limita rezistenței? Că viața mea e un exercițiu absurd și sadic de transgresare a limitelor? Aș fi putut, dar toate sunt întrebări peste întrebări și speculații, nu și răspunsuri. Și altfel, cum ai putea să-i oferi cuiva o astfel de radiografie sumbră a ființei tale?

the-day-after

Dar, ce-ar fi dacă eu însămi mi-aș răspunde la întrebarea asta? Unde să caut răspunsul? În mine sau în afara mea? Ce știu este doar că niciodată n-am găsit soluții la probleme, ci doar complicații. Explicații, dar nu și rezolvări. Că am desconsiderat ce-am avut, și mi-am dorit ce n-am putut avea. Că mai presus de orice, m-am detestat pe mine. Că am iubit răul și imposibilul, și m-au lăsate rece afectele curate și gratuite. Că am disprețuit sensibilitatea confundând-o cu slăbiciunea și am apreciat ticăloșia deghizată sub formă de putere. Că atenția m-a plictisit și lipsa de apreciere m-a distrus. Că am căutat să fiu totul pentru oamenii care nu voiau decât să mă folosească o vreme. Că am nădăjduit la fericire, mustind în nefericire. Că am contemplat frumosul, bălăcindu-mă în urât. Că m-am agățat de iluzii, deși, cu luciditate, am intuit deziluzia.

Că m-am alcătuit întru și de dragul unor oameni, care știam că o să mă sfărâme. Că n-am știut să trăiesc pentru mine.

Că am ținut să demonstrez că am forța de-a schimba și de a face diferența, deși știam că mă angrenez într-o luptă cu morile de vânt. Că am crezut în continuări, deși am prevăzut sfârșitul. Că am acționat în răspăr, ca să-mi justific eșecul. Că am sperat, deși nu se-ntrevedea decât destrămarea. Că m-am alcătuit întru și de dragul unor oameni, care știam că o să mă sfărâme. Că n-am știut să trăiesc pentru mine. Că am fost egoistă cu toată lumea și altruistă cu cei care și-au bătut joc. Că am am acționat mereu împotriva a ceea ce trebuia. Că văd enorm și simt monstruos. Fiindcă nu am nici un motiv real și sufăr, și fiindcă mă simt absurdă în raport cu suferințele adevărare pe care le trăiesc unii în lume. Fiindcă nu mai știu cine sunt și cine mai vreau să fiu. Pentru că nu găsesc nici sensul vieții, nici plăcerea clipei. Fiindcă sunt contradictorie și ambivalentă. Fiindcă, deși degeaba fiind, încă mai respir.

Foto: Edvard Munch, The Day After

Reclame