Etichete

, , , ,

Ea nu te întreba niciodată nimic. Nici de ce ți-e rău, nici ce te face să-ți râdă sufletul, nici de ce te atașezi de oameni, nici de ce fugi de ei. Nu-ți reproșa absențele îndelungate, ori faptul că o sufocai, ne mai voind tu însuți nimic decât s-o respiri. Nu te judeca și nu te apostrofa. Nu te alinta, dar nici nu te jignea. Aah, de câte ori ai înșelat-o și i-ai spus că e gata, că nu te vei mai întoarce la ea! Dar mereu reveneai, umil, distrus și cerând izbăvire. Iar ea tăcea. Știa să-ți fie mereu acolo, fără să-ți ceară vreo vamă. Doar își întindea brațele reci și te cuprindea. Iar tu i te ofereai tot. Te adânceai în ea ca-ntr-un fotoliu puhav, închideai obloanele spre lume și trăgeai draperia peste pasiuni și iluzii. Stăteai așa în brațele ei cu ceasurile, cu zilele. De fapt, ai stat cu anii.

N-o iubeai, dimpotrivă. Îi adresai reproșuri în fiecare zi, tocmai ei, care nu ți-a imputat niciodată nimic. Izbeai cu pumnii în ea, o striveai sub ambițiile, închipuirile și orgoliile tale. O urai sincer și căutai numai s-o renegi. Ea-ți era pragul și limitarea, te trăgea înapoi. Te ținea captiv. Deși ea a fost singura care te-a lăsat cu adevărat liber, tot pe ea ai sugrumat-o odată cu fiecare izbucnire de vitalitate. Adolescent rebel, copil suprimat, adult imaur, indiferent ce haină ai purtat, ai găsit să-ți răzbuni neputințele pe ea. Doar îți șoptea mereu că fericirea nu e pentru tine, că nu ți-a fost dată. Cu toate astea, ea era tot ce-aveai când te întorceai din încercările tale eșuate de-a lua viața în piept și de-a te încrede în oameni sau în vreun rost. Dar ai continuat, tu, trufaș și inconturnabil, în așa-zisele preferințe și decizii, să te iei pe tine mereu în serios și pe ea în batjocură.

Până când, sfârșit venit fiind, dintr-una dintre aventurile vieții tale (sau poate din toate încercările de-a fi fericit?) ajuns acasă, n-ai mai găsit pe nimeni. Nici n-ai strigat-o, ai așteptat-o să vină, ca întotdeuna, că doar ea era acolo mereu. Unde să se fi dus?! Ea, damnarea ta, ultima redută, ultimul pat, cea de pe urmă renunțare? Ce să fi căutat în altă parte?! Ea era doar a ta, necondiționat, așa a fost, doar, mereu.

DSC_1004

Aveai să înțelegi, nu prea târziu, că ea e a tuturor. Că e ibovnica ființei, amanta de pe urmă, curva vieții, îngerul morții. Și se dă tuturor celor cu conștiința ultragiată, sufletul stors și voința răpusă. Pentru care speranța e ironie, încrederea în sine un scuipat primit pe pleoapă, iar iubirea o glumă proastă.

Singurătatea aceasta a fost numai a ta, dar tu n-ai înțeles la vreme. Doar când nici singur n-ai mai putut să fii, și-ai început să simți ce înseamnă să fii singur cu adevărat. Și atunci a fost prea târziu și ca să mai fii singur.

Reclame