Etichete

, , ,

Să ții ființa asta să nu curgă, să nu se reverse. Să nu-i inunzi pe alții, să nu te îneci pe tine. De aceea ți-ai setat repere și ți-ai stabilit principii, baraje artificiale, care să fie stavile în fața potopului. Te-ai întortocheat în iluzii, te-ai încâlcit în gânduri și te-ai prins în capcana fricilor ca-ntr-un cocon. De aceea ai ales privirea trufașă, mersul apăsat și buzele roșii. De aceea ai ales să mimezi indiferența, să exersezi nepăsarea și să-ți manifești disprețul. De aceea ai ales răcnetul de furie, în fața lacrimilor de durere. De aceea ai ales mâna rece pe spatele gol în detrimentul brațelor calde în jurul gâtului. Pumnul în gură și nu sărutul pe buze. De aceea ai înfipt adânc unghiile în carne, tu prima. Să nu cumva să te surprindă fiorul vreunei mângâieri sau tremurul vreunui afect. De aceea ți-ai delegat rostul și ți-ai înstrăinat sensul în viață. Să se-mbrace alții cu pielea ta, să trăiască ei prin tine și tu deloc. Mereu pentru ei, niciodată cu tine, lângă sau alături de tine. Tu n-ai nevoie să te-nvelești decât cu amărăciune. Pe care s-o torni în ipsosul indiferenței și s-o bați în fierul dezamăgirilor, până când în zidul care te separă de lume nu mai pot fi sparte ferestre. Și așa, în cămașă de forță ținută fiind, ființa asta să nu se prelingă, ca un pelin, peste vreun suflet sau vreun destin de om.

Edvard-Munch-Madonnas

Ființa asta sălbatică nu trebuia vreodată eliberată. Să se reverse iarăși și iarăși ca un pahar nesătul și mereu prea plin de sine și de ceilalți. Să explodeze ca un lichid hiper-înfiebântat într-o oală sub presiune. Pe ființa asta nu trebuia s-o lași să spargă clopotul de sticlă, să strâmbe gratiile coliviei de aur și să se strecoare afară. Nu trebuia să aibă forța să spargă barajul de neputințe. Nu trebuia să decupeze ferestre către lume și se să strecoare, afară din sine, afară în lume, prin uși pe care și le-a interzis. Ființa asta nu trebuia să se îmbrace pe sine și să pornească să se caute. Ființa asta nu trebuia să stârnească tsunami-uri. Să facă valuri. Să stropească lacătele cu lacrimi. Trebuia să se zbată în cușcă până la epuizare. Să se sublimeze. Să se transforme într-un abur care să dispară fără zgomot, pe nesimțite. Nu, ființa asta nu trebuia să zboare. Nu trebuia să fie lăsată să-și întindă aripile și să creadă că ar fi vreun dragon sau vreo pasăre de pradă. De n-ar fi simțit mirosul de sânge când și-a călcat de-atâtea ori pe suflet, n-ar fi aflat aflat gustul libertății. Cum vă spuneam, ființa asta n-ar fi trebuit să fie vreodată lăsată slobodă. Fiindcă acum vrea să traiască, să atace și să muște.

Foto: Edvard Munch, Madonna

Reclame