Etichete

, , , ,

Vine o vreme cînd toate lucrurile pe care le iubești îți aduc numai amărăciune. Care în loc să te alimenteze cu energie, te înseminează cu otravă. Nu deodată, ci cu picătura chinezească. Ți-e din ce în ce mai rău, de pe-o zi pe alta. Urci scările greu, te sufoci, ești obosit degeaba. Întîi nu mai vezi drumul, apoi nu mai vezi sensul, și mai apoi nu te mai vezi pe tine în lume și pe alții-n lume. „Boala” evoluează de la demotivare centrată pe sarcină, la incapacitatea de-a te mai trezi dimineața. De la stări proaste, pînă la momente de colaps. De la indispoziții, pînă la adevărate crize. De la nefericire, la gîndul (aparent) temerar al suicidului. Ceea ce odată te hrănea, acum te devorează pe dinăuntru, ca o boală autoimună. E musai să te tratezi, fiindcă altfel ai să mori. Dar cum să te tratezi de tine însuți? Cum să accepți că tu ești problema, tu cu țesătura ta de reprezentări, de percepții, de credințe, de visuri, de valori? Cum să te-mpaci cu ideea că răul e parte din tine, că e ceea ce te ține în viață și te distruge în același timp?

ImagineDar parcă spuneam că vine o vreme. Oare boala să se fi declanșat de la vremea asta? Oricum ea era acolo și mocnea. Dar, totuși, ceva e cu vremea asta. E sufocant și uscat pe-aici. Copacii s-au golit de frunze și pămîntul crapă de amărăciune. Iar tu respiri greu. Te doare aerul tras în piept. Nimic din ce e curat nu-ți mai priește. Amărăciunea asta e de la ceva ce nu mai e și a fost, de la ceva ce nu mai e cum a fost. Oare să nu mai iubești înseamnă să trăiești fără un organ vital în minus? Se poate. Dar ce te faci dacă acela trebuia musai extirpat ca să îți pot duce viața în continuare? A trăi fără suflet nu e ca și cum ai trăi fără un rinichi, dar e ca și cum ai încerca să urci muntele fără un plămînt. Dar stați. De ce ne-am grăbit să extirpăm plămînul? Totul se putea realiza mai lesne printr-un bypass la inimă, în așteptarea rîndului la banca de suflete moarte.

Reclame