Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Din ce n-am trăit, dar am gîndit

Mi s-a spus mereu că sînt mai bună la vorbă decît la faptă. Că nu sînt de pe lumea asta, că ar trebui să gîndesc mai puţin şi să trăiesc mai mult. Că mi s-a spus cu drag, cu reproş, cu sarcasm, cu dispreţ, cu admiraţie sau cu invidie intrinsecă, cu empatie sau fără empatie, cert e că mi s-a zis mereu făcîndu-se apel la statutul oarecum privilegiat al celui care şi-a permis să se păstreze la distanţă de lucrurile care se întîmplă chiar lîngă el, de contingenţele (uneori) derizorii ale concretului imediat şi de condiţionările pragmatice ale acestuia fără „a se murdări pe mîini” sau „a-şi rupe spatele”.  Nu pot să spun că nu am avut bafta de a mă fi născut într-un mediu care să-mi permită să mă păstrez şi să mă rezerv pentru cultivarea activităţilor de tip intelectual. Dar nu pot să spun nici că această baftă a fost neapărat un privilegiu.

Credeţi-mă că, aşa cum unii nu reuşesc să pătrundă semnificaţia unei scrieri, să găsească şi să interpreteze mesajul unei opere de artă sau să problematizeze un fenomen din natură făcînd apel la abstractizare – şi astfel se simt neputincioşi sau sînt numiţi proşti –, aşa şi cei care nu au fost învăţaţi decît să-şi gheboşească neuronii în fel şi chip resimt tot o neputinţă echivalentă unei prostii esenţiale: netrăind unele lucruri pe pielea lor, nu reuşesc să pătrundă sensul vieţii consumate cu trupul şi cu sufletul, al rodului dobîndit cu preţul muncii fizice. Vă mărturisesc că eu i-am admirat întotdeauna pe cei care au învăţat mai întîi să trăiască şi apoi să gîndească şi pe cei care nu au aflat ce ar putea fi viaţa exclusiv din cărţi şi prelegeri, ci şi alergînd desculţi prin iarbă sau răscolind pămîntul pînă la epuizare. I-am invidiat pentru că i-am perceput ca fiind mult mai autentici şi astfel m-am simţit eu însămi o închipuită aflată într-o perfectă impostură existenţială, pe care n-o legitimează nimic să vorbească despre viaţă. Aşa am ajuns să tînjesc după trăirea în concret şi-n imediat ca experienţă esenţială a existenţei, pentru că mi-am dat seama că oricît aş citi, aş lucra şi aş studia nu o să am parte de intensitatea trăirii şi legitimitatea pe care ţi-o dau clipele de sub soare sau ploi, resimţite cu sufletul, înregistrate cu simţurile şi nu gîndite cu mintea şi mai pe urmă turnate cu sau fără iscusinţă în cofrajul cuvintelor. Ca să pot spune şi eu pe urmă „Zic pentru că am trăit!”, nu „Zic pentru că aşa am citit!”.

Într-un mod paradoxal, experienţa aproape exclusivă a şcolii m-a făcut să ajung departe şi să rămîn în acelaşi timp în urmă. Prea aproape de idei şi concepte şi  prea departe de trăiri şi senzaţii. Mi-aţi putea spune că discursul meu este ipocrit, pentru că nimeni nu m-a împiedicat să renunţ la viaţa caldă de laborator pentru cea rece sub cerul liber şi astfel măcar să încerc să-mi trăiesc teoriile. Dar vedeţi dumneavoastră, v-am avertizat de la început că s-ar putea să fiu mai bună la vorbă decît la faptă.

Voi reveni, totuşi, să vă mai împărtăşesc cîte ceva din puţinul trăit şi prea multul gîndit.  

Reclame