Revelaţie existenţială. ŞOC!
Drama unei vieţi nu e dată de neatingerea idealului, ci de atingerea lui.
(Voi reveni cu nuanţări, clarificări şi exemplificări cît de curînd mă voi simţi în stare de o expunere coerentă a tezei. Pînă atunci puteţi medita şi dumneavoastră, pregatindu-vă să-mi daţi sau nu dreptate.)
Pe culmile conştientizării 
,,Greul cel mai greu, mai mare, fi-va capatul de cale„
Din pacate virsta a inceput sa-mi joace feste urite, nu imi mai amintesc numele poetului român.
Dacă ne-am imagina idealul ca fiind o staţie la capătul unei destinaţii, iar noi suntem într-un tren, drama e că distanţa parcursă e prea lungă, iar opririle se fac şi în staţii mici şi neimportante. Câteodată mai sunt şi persoane care se pun, de-al naibii, în faţa trenului.
N-am dat încă de o viaţă care să-şi fi atins idealul şi totuşi să trăiască o dramă. Dar asta nu e, totuşi, o dovadă care să-mi susţină exerciţiul imaginativ.
Exemplificările, să vină exemplificările.
@Toma: Lucian Blaga („Hronicul şi cântecul vârstelor”) 🙂