Etichete

, , , , , , , , , ,

Am fost dintotdeauna un om al gîndului, şi nu un om al faptei. Acest fel al meu de-a fi, nici că mi-a fost vreodată altceva mai mult decît o pricină de oprobriu şi ostracizare. Gîndul, deşi mereu liber nu m-a făcut niciodată liberă de obligativitatea înfăptuirii, fiindcă nu am reuşit să fac din el o vocaţie şi să ies astfel de sub spectrul stranietăţii, inutilităţii şi-al caducităţii. N-am obţinut Gîndul crescător în devenire şi nici nu am prins Ideea pentru care aş fi putut trăi. Am rămas tributară unui cadru care îmi reclama nevoia de concretizare şi pragmatizare. Astfel, mintea mea  (şi automat organismul meu) s-a comportat mereu ca un fel de translator care achiesa fapte şi apoi le abstractiza pentru a mi le oferi ca obiect al judecăţii, al evaluării şi abia mai apoi al trăirii.

Am crezut că mi-am găsit rostul cînd, printr-un miracol (da, miracolul acela poartă şi-un nume) am devenit şi un om al cuvintelor. Părea formula perfectă, care concilia gîndul cu fapta, făcînd din abstractizare obiectul unei vocaţii. Dar nu după mult timp de joc şi joacă a cuvintelor, mi-a venit mie aşa un gînd de copil neastîmpărat, că aş putea să îmbrac cuvintele în carne pentru a le dovedi concreteţea.

Niciodată însă lumea nu mi-a priceput graiul şi nici nu mi-a trăit cuvintele. Iar eu, la rîndu-mi, niciodată nu am reuşit să învăţ a mă comporta pe „limba” lumii şi a mă înfrupta din carnea posibilităţilor concrete. Nu m-am putut adapta sistemului ei de acţiuni, activităţi şi întîmplări cu propriul meu sistem de semne. Pentru mine abstractizarea a fost dintotdeauna mai mult decît un mod de reprezentare a lumii – a fost un mod de a pătrunde în lume pe uşa din dos în căutarea Spiritului şi-a Ideii. Aşa, deşi vizibilă, am avut mereu certitudinea că rămîn nevăzută şi necitită. Ca o carte încuiată şi încîlcită, scrisă într-o limbă a nimănui. Nici o făptură de mirare n-am fost, fiindcă am încercat să-mi ascund condiţia şi să-mi mimez adaptarea, trăind mereu strivită între contradicţia dintre gîndul care mă definea şi fapta care îmi impunea re-definirea. Cuvintele mi-au fost  interfaţă de încredere care m-au apărat de insidia faptelor şi m-au lăsat la adăpostul gîndurilor.

Cu timpul, fiindcă neastîmpărul înfăptuirii a pus şi mai abitir stăpînire pe mine, au plecat şi cuvintele de lîngă mine. Au ieşit din mine, invers de cum au intrat, provocînd hemoragii ale cărnii de gînduri. Da, acum sînt singură. De aceea nu m-aţi mai auzit în ultima vreme. Cuvîntul a luat cu el şi Gîndul care, la rîndul lui, a luat cu el şi Ideea pentru care aş fi putut trăi. Aşa-mi trebuie, mi-aţi spune. Şi mi-aţi mai spune că numai bine mi-au rămas Fapta şi Înfăptuirea. Mi-aţi spune de bine, dar mie mi-e rău fără mine.

Reclame