Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Dintre toate organismele vii, speciile rare (neobişnuite, mutante sau pur şi simplu ciudate – în sensul că se diferenţiază vizibil de celelalte, fiind nişte nefericite excepţii) au cea mai ingrată natură posibilă. Ele nu beneficiază nici de singularitatea unicatului, de privilegiul excepţiei care să le distanţeze iremediabil de cei asemenea lor şi nici de asemănarea cu aceştia, care să îi înscrie în ordinea firescului unui grup, ori al unei categorii.

De obicei expuse privirilor indiscrete ale tuturor, mirărilor celorlalţi şi şoaptelor căscate din dosul mîinilor, speciile rare sînt condamnate la o existenţă promiscuă de acvariu, unei delimitări insoţite de o insurmontabilă etichetă, cu rolul mai cu seamă al unui stigmat decît al unei distincţii. Speciilor rare li se oferă de către societate statutul ingrat de obiect – de observat, de studiat, de condamnat, prea rare ori de admirat. Cu singuranţă prea puţini sînt cei ce se preocupă de o eventuală integrare a acestora în rîndurile obişnuitului, comunului, normalului şi de exploatarea operativă a acestora (convenabilă ambelor părţi). De cele mai multe ori, speciile rare sînt condamnate, cu alai şi o mare cantitate de oprobriu (asemeni ciumaţilor), în exilul din rîndurile semenilor – ca un fel de selecţie, improprie, pseudo-naturală operată cu ticaloşie de cei ameninţaţi de potenţialul de singularitate (fals de altfel) pe care par să îl posede ca ascendent de distanţare speciile rare.

Excepţiile din rîndul oamenilor obişnuiţi (care rîd, resping, duşmănesc, complotează întru marginalizarea definitivă) le reprezintă acei care, oprindu-se în faţa acvariului se preocupă de o apropiere de speciile cu aspect special. De cele mai multe ori însă acest interes este de natură egoistă, avînd calitatea unei simple curiozităţi (cel mult pe cea a unei ambiţii de cercetător care îşi găseşte obiectul predilect a unui experiment aparte). Nu ştiu de sînt unii care să-şi ia, dezinteresat, un astfel de specimen, „acasă”.

Abandonînd perspectiva strict exterioară însă, cum arată din interior cu reflexie spre interior existenţa unui specimen rar? Cum se simte oare acel om care se regăseşte cu sfială distantă în puţini asemenea lui (aflaţi mai cu seamă din opere de ficţiune precum cărţile, filmele sau melodiile), dar care nu se poate integra nicidecum unei comunităţi, împiedicat fiind de natura lui originară? Ce să facă o specie rară, în singurătatea lui nesingulară? Ce aşteaptă oare dindărătul acvariului? De obicei, ieşirea din purgatoriu, din „căldicelul” avînd temperatura indecisă a mediocrităţii, care nu-i dă şansa să trăiască, ci doar să vieţuiască. Frustrarea speciei rare, de natură constitutivă, structurală, fiindcă nu cunoaşte cale de eludare, de educare sau de transcendare devine frînă instalată apriric şi absolut insurmontabil în dezvoltarea unei vieţi.

A fi o specie rară înseamnă să-ţi trăieşti existenţa la punctul mort, aşteptînd un deus ex machina care să te arunce definitiv în confortul unei extreme – normalitatea sau singularitatea. Speciile rare se urăsc pe ele însele mai mult decît ar putea urî orice privitor care le scuipă un strop de atenţie, în afecţiune mimată ori experimentală, sau în dispreţ.  De aceea, visul de salvare al unei specii rare este alteritatea ca prezenţă constantă, nu doar ca reprezentare. Este aşteptarea supraomului, cu lipsa mirării în privire, care să se aşeze alături de sinele „ciudat” şi nu în faţa acestuia.

***

A fi specie rară înseamnă a aştepta toată viaţa ceva, pe o bancă dintr-o staţie de tren desfiinţată de cînd lumea.

Reclame