Etichete

, , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Dacă sufăr, înseamnă că eu sînt de vină.” (F. M. Dostoievski, Fraţii Karamazov)

Impropriu spunem că cineva ne-a dezamăgit. Niciodată în dezamăgire celălalt nu are statutul de subiect, ci de obiect. Ceea ce prea lesne desemnăm ca vină a unei persoane de a ne fi dezamăgit este de fapt corespondentul propriei dezavantajoase investiţii, inutile aşteptări, acaparatoare iluzii, supra-augmentate sentimente cărora le căutăm justificare şi raţiune de-a fi în celălalt

Toate aceste forme de prăbuşire a sinelui se datorează de fapt unei conştientizări iminente a proastei alegeri a terenului pentru fundaţia afectelor, ambiţiilor, visurilor. Terenul este eminamente acel ceva sau acel cineva pe seama căruia ne-am construit edificiile în care să fiinţăm, încredinţaţi de buna alegere a temeliei pentru  rostul pe care ne străduim să-l împlinim. Cînd ne construim mintal proiectul şi începem să funcţionăm ca şi cum ne-am fi clădit casa pe un pămînt ce nu se macină şi nicicînd nu s-ar putea surpa, de fapt luăm un reper mobil drept un reper fix. Transformăm abuziv subiectul în obiect şi-i cerem să se comporte ca atare.

Nu ne dăm seama că ceea ce credem noi că funcţionează pe baza unei aşezări definitive a unui sistem mobil pe o platformă fixă de fapt se petrece în virtutea unei sincronizări temporare a două sisteme mobile. Din această confuzie esenţială şi dezamăgirea pe care o punem în cîrca celor care ne trădează şi ne înşală, perminţîndu-şi mutaţii în virtutea gradelor de libertate proprii formei lor de existenţă. Nici nevoia de reper nu e de condamnat, însă ceea ce nu putem pretinde este ca ceva ce prin natura sa este mutabil să ofere garanţia stabilităţii formale. De aceea este absurd să pretindem o consecvenţă sau fidelitate celor pe care îi alegem ca obiecte de reper.

Provocarea fiinţială să ne fie adaptabilitatea şi capacitatea de a ne curba încît să nu pierdem contactul cu sistemul de referinţă pe care ni l-am ales – dacă încă mai credem în beneficiile acestuia sau mai simţim nevoia să funcţionăm în virtutea lui. Ori puterea de a ne desprinde din contextul inerţial pentru care la un moment dat am optat pentru a ne prinde într-un alt iureş, dintr-un alt sistem cu alte mize şi alte legi. Eludarea dezamăgirii ca pretext exterior şi impropriu pentru dezintegrarea fiinţială să ne fie unica garanţie şi normă inextricabilă a propriului sistem. Atunci singura dezamăgire să ne fie internă – vină interioară de-a a nu ne putea mobiliza prin noi înşine mecanismele care ne întreţin existenţa.