Etichete

, , , , , , , , , , , , , , ,

Mar adentro,
mar adentro.

Y en la ingravidez del fondo
donde se cumplen los sueños…”

Aştept. De data asta chiar habar nu mai am ce. Uneori chiar uit că aştept, aşa ma ia un somn rău, de parc-aş avea cîte-o piatră de moară împlîntată în fiecare muşchi şi schije dincolo de pupile. Doar stau, ca lehuză după o naştere care n-a mai avut loc, într-un pat de lehamite în care mi-am deversat toate amărăciunile şi-am sîngerat ruşinos, în văzul lumii, pînă mi-am epuizat toate iluziile. Acum am rămas singură, toţi ceilalţi s-au retras în lumile lor şi m-au lăsat numai c-o mine nefolositoare, dar folosită şi dezgustătoare, ca o carne putredă. Mi-e scîrbă de ce-am devenit, dar încerc să mă obişnuiesc cu mirosul pestilenţial şi cu gîngăniile remuşcărilor pe care le alung cu mîna de fiecare dată (nu, să le strivesc, nu mă încumet). Oare de ce mă bîzîie aşa insidios şi redundant de parcă aş fi murit? 

Cred că m-aş putea cataloga ca bolîndă. Nu mai am loc de mine, mă sufoc în fiecare noapte cu propriile coşmaruri care mă fac să mă trezesc prematur. Sufăr de-un nu mai ştiu ce şi tot aştept. Nu mai am ce încerca. Nu mai vreau nimic, nu mă mai ştiu, nu ştiu să mă mai caut, nu mai caut să mă mai pricep. Resursele zac latent, pe fundul mării unde mi s-au înecat corăbiile. Pînzele lor le mai am, totuşi, păstrate. Mă învelesc în ele, că-mi miros a briză şi-mi mai aduc aminte de mine pe vremea cînd vroiam să stau în picioare pe creasta valului.

Îmi aduc din ce în ce mai greu aminte de mine. Anamnezele se produc rar şi forţat, cîtă vreme nimeni nu-mi serveşte la pat vreo madlenă. Memoria involutară sondează leneş cuvinte, gesturi, priviri. Cînd mi se pare că mă mai întremez puţin, cîte-o muscă neagră şi sîcîitoare mă readuce în prezent. Plesnesc din palme în gol. Nici de data asta nu prind nimic. La fel cum nu prindeam nici pe mare. Nici un peşte nu-mi cădea în undiţă sau în plasă. Mai degrabă se prindeau printre nade şi mureau pe-acolo decît în corabie la mine. Greu mi-a mai fost să pricep că niciodată, nici un peşte nu va trage la mine,  să-i simt şi eu zbaterea între palme şi agonia, pentru ca apoi să simt bucuria de-ai da drumul şi-al elibera de mine. Că n-am vocaţie de pescar şi că stau de pomană şi înfrunt furtuni pe mare m-am încăpăţinat să nu pricep.  Era evident – mai ales pentru mine – dar m-a pus dracu să aştept şi să întind pelteaua transparentă a nădejdei ani de zile.

Cred că am îmbătrînit. De atîta soare m-am înoptat şi de-atîta apă am început să mucegăiesc, să mă macin ca o piatră. Pe zi ce trece mă detest din ce în ce mai mult. Mi-e dor de mare, dar zău că nu mai am energie de-mpletit nuiele la vreun vis care să mă poarte în larg. Nici pe băncuţa de lemn din mijlocul sufletului nu mai ies. Pe dracul ăsta sentimental l-am exilat dincolo de uşa interzisă pe care-am ferecat-o c-o cheie pe care am aruncat-o în mare. Mi-am zis că, de s-ar întoarce singură la mal, atunci n-o să ignor semnul. Şi mi-am mai zis că, de mi s-ar întinde o mînă pe care s-o simt cu ochii închişi, o să mă apuc de ea s-o mai iau o dată de la capăt. Uneori am halucinaţii cu acea mînă care mă învăluie, mă iubeşte şi mă ajută să mor pe nesimţite. Însă mă trezec mereu cu-aceaşi spaimă şi sete, de cîte-o altă moarte.

Tu mirada y mi mirada
como un eco repitiendo, sin palabras
‘más adentro’, ‘más adentro’
hasta el más allá del todo
por la sangre y por los huesos.

Pero me despierto siempre
y siempre quiero estar muerto.”

Reclame