Etichete

, , , , ,

Clişeul fundului întors

Aş fi vrut să fi întîlnit măcar unul. Să fie măcar curios, sau măcar tenace. Sau măcar pasionat. Sau măcăr conştiincios. Sau măcar razna în felul lui. Dar erau toţi erau la fel: uniformi, suficienţi, nepăsători, conformişti, cu tiparele şi clişeele fixate în deprinderi pînă la o îngrijorătoare identificare cu ele. Constitutiv erau aşa, nu trăiau doar formula socială. Şi le era bine. Cum să nu-şi dorească să încerce să facă ceva mai bine cînd li se spune că ar trebui, cînd li se trasează linii şi li se întind mîini într-ajutor? De ce-ar vrea să stea de pomană? De ce n-ar vrea să forţeze limitele cînd li se arunncă mingea la fileul maleabilităţii juvenile şi-a mobilităţii ce se termină odată cu perioada de creştere? Părea să le fie fără doar şi poate limpede şi liniştit totul. Mă întreb de unde le proveneau unele certitudini şi falsa legitimitate că s-ar putea aprecia singuri. Cum de-şi suportau comoditatea împinsă pînă la nesimţire şi cum puteau mima politeţea, bunul simţ şi jena deşi în secunda următoare ofereau imaginea unui fund întors cu ostentaţie. Nu ştiau că de fapt şi-l întorc lor înşişi.

Nu ştiu de ce vorbesc la timpul trecut, doar eu am plecat. Cu nervii adunaţi în cerul gurii şi năclăiţii în grimasa unui gust amar. Sictirită şi nepăsătoare ca şi ei.  Nu ştiu de ce m-am întristat din moment ce realitatea nu mi-a contrazis convingerile şi expectativele. Probabil, că-n sinea mea de adult încă entuziasmat ca un copil speram să găsesc măcar un entuziast.

Poate că am găsit unul. Dar ceva mi-a spus că totuşi nu era voinţa lui aceea care-l făcea diferit.