N-ar fi trebuit să plec niciodată dintre cuvinte. Ce greşeală să vin să vieţuiesc printre oameni! Uite aşa a mai murit un soare din centrul fiinţei mele şi mă paşte întunericul de la subsuoară. Transpir o fiinţă străină, de care aş vrea să mă dezic. Sudoarea m-a dezgustat dintotdeauna, ca orice surpulus şi m-a înnegrit constitutiv. Ce m-am înnoptat peste noapte! Mă dezic de mine frust şi spontan, ca de-o vocală prelungă dintr-un vaiet. Ca de semnul grafic dintr-o exclamaţie. Ca de durerea dintr-un spasm. Ca de ratarea dintr-o opţiune. Ca de finalitatea unui compromis.
Azi m-am întors la cuvinte. Şi nu pot promite că nu voi mai pleca dintre ele.
Pe culmile conştientizării 