Greierii huruie mecanic, redundant, cadenţînd absurd nişte paşi ai unei alte fiinţe. În zumzetul lor e o ironie pentru tine şi un clar de lună pentru nimeni. Un întuneric pentru amîndoi şi o tăcere pentru toată lumea. Nimeni nu mai are nimic de spus. Doar paşii vorbesc, ritmic, despre un altcineva al nimănui. Azi nu eşti, nici pentru cel de mîine. E o răcoare absurdă în dogoarea din visurile tale. Rostul tău se pierde într-o taină pe care pretinzi să ţi-o asumi, dar pe care doar o pierzi. Opţiunea nu e a ta, dar prea puţin contează, iar singurătatea nu are nici un cuvînt de spus aici.
Din pas, dedus
08 Miercuri iul. 2009
Pe culmile conştientizării 
Dar totusi rosteste, incet, niste mici povete. Singuratatea asta… de i-ar spune cineva sa taca, poate tinele de maine, sau de ieri. Ea tot sopteste, povesteste…
„Numai cuvintele zburau intre noi,
înainte și înapoi/Vârtejul lor putea fi aproape zărit” cânta Nichita cu luciditatea din spatele „nebuniei” sale.
Cred ca se potrivește perfect cu atmosfera.
„Rostul tău se pierde într-o taină pe care pretinzi să ţi-o asumi, dar pe care doar o pierzi” – se intampla atat de des. Prea des…