Etichete

, , , , , ,

Habar n-avem noi ce privilegiu înseamnă distanţa pe care o avem faţă de oameni şi faţă de lucruri. Ce unică şansă de a vedea frumosul ne oferă privirea de departe, de dincolo, dindărăt. Ni se face poftă de carnea roşie care pare transparentă  şi apetisantă sub soare, şi întindem mîinile, ca nişte copii după fructul acela pe care-l vedem ca fiind fără cusur. Perfecţiunea închipuită ne magnetizează şi fetişizează obiectul pe care ne setăm obsesiv energia şi atenţia. Tînjim naiv după apropiere, crezînd că aceasta ne va augmenta sub formă de fericire minunea pe care o intuim, doar privind de după vălul nostru de iluzie. Nu ne trebuie scanarea cu raze X, pentru a vedea pe dinăuntrul obiectului cu potenţial fascinatoriu şi pentru ca în interiorul nostru să crească o falsă certitudine. Considerăm că ceea ce simţim, intuitiv, e de-ajuns.

În virtutea fetişului facem salturi mortale şi flic-flac-uri prin existenţă, doar doar am ajunge să posedăm ceea ce ne pare de neatins. Energia vitală pe care ne-o oferă substanţa obsesiilor este una care ne face să păşim prin viaţă cu entuziasm, ca pe bîrnă, ducînd totul pînă la limită, cu adrenalina în stare să ne rătăcească pe cele mai întortocheate cărări. Deşi aparent chinuiţi de alergătura şi de stretching-ul aproape inuman pe care-l practicăm cotidian, în virtutea credinţei că sîntem înscrişi bine pe drumul spre fericire, trăim însăşi fericirea. Esenţial este să nu ajungem niciodată prea aproape şi să ne trăim destrămarea visului văzînd fructul putred şi simţind viermele cum ne rămîne emetic în gît.

Reclame