Etichete

, , , , , ,

Vulpe bătrînă, iubirea

Nu cred în grija care impune condiţii. În lătratul preocupării pentru celălalt, echivalent al şantajului sentimental ce nu vine dintr-o iubire prea mare, ci dintr-o nesiguranţă de sine care impune ţinerea „sub papuc”. Nu cred în dragostea care controlează, care măsoară, care normează şi-l constrînge pe „obiectul posedat” la un anumit soi de comportament cotidian. Nu cred în dragostea părinţilor pentru copiii pe care îi verifică non-stop, pe care îi urmăresc ca să îi aducă de păr acasă, pe care îi umilesc cu rînjet în faţa prietenilor şi pe care în ultimă fază îi obligă să le zîmbească strîmb, din ură. Nu cred în dragostea prietenilor care te sună de douăzeci de ori ca să te întrebe cu insistenţă ce e cu tine cînd e limpede că nici măcar nu vrei să le răspunzi la telefon. Nu cred în dragostea iubitului care îşi întreabă iubita cu cine, unde şi cît mai stă, care îi contabilizează berile sau consumul de nicotină, care îi permite să iasă în oraş doar cu el, care o supune propriilor obiceiuri şi în final, o văduveşte fiinţial de o bucată esenţială de personalitate.

Aceste simulacre de dragoste urmăresc, în fapt, însingurarea celuilalt şi înstrăinarea lui de acele fiinţe care-i oferă un afect autentic, liber de constrîngeri formale. Ele îmi repugnă pentru că, de fapt coincid cu cerşitul de afect, pe care ori l-au pierdut, ori sînt pe cale de a-l pierde, ori nu l-au avut niciodată cu-adevărat. Mă dezgustă pînă în măduva fiinţei indivizii ce le practică nonşalant, cu o ostentativă siguranţă de sine care se clădeşte pe bagatelizarea celuilalt (în particular şi în public). Aceşti inşi stăpînesc la perfecţie tehnica pisicelii „simpatice” mizînd pe puterea de concesie a celuilalt. Rînjetul de satisfacţie au abilitatea de a-l înlocui, după ce au obţinut ce-au dorit, cu un sărut drăgostos. Tot ei sînt cei care victimizează, care reproşează, inducîndu-i celuilalt o culpabilitate falsă ca o piatră de moară plasată strategic de gîtul propriei individualităţi.

Preţuiesc acele forme de iubire care există în virtutea empatiei spontane, a unei înţelegeri mutuale totale, a unei încrederi subînţelese, a unor certitudini interioare care nu au nevoie de probare şi certificare. Afectele care nu impun, nu cer prezenţă constantă, expresii de manifestare fixate în tipare sociale, nu reclamă vreo obligativitate, ci se oferă în mod firesc – nu din obligaţie, ci din preţuire şi admiraţie. Aceste soiuri de dragoste sînt privilegii destiniale pe cît de rare pe atît de pline de fiinţă. Sînt cele prin care noi, ca indivizi, creştem, progresăm, jubilăm. Ele sînt portretul îmbunătăţit, unica oglindă în care ne putem privi cu mîndrie şi încîntare. 

În lipsa unor întîlniri provedenţiale nu cred în consolările simulacrelor de afect. Pledez fără posibilitate de recurs pentru condamnarea farsei, asumarea unei singurătăţi esenţiale şi scuipatul pe închipuitele iubiri.