Unii oameni n-au nevoie să li se spună nimic. Nimic de bine. Niciodată. Pentru că nu-şi arată slăbiciunea, ci ghearele. Unii oameni n-au nevoie de nici o mîngîiere. Pentru că nu o cerşesc. Unii oameni n-au nevoie să-i însoţească norocul. Pentru că sînt în stare să meargă o viaţă întreagă cu ghinionul în traistă, fără să fie îndeajuns de împovăraţi de el ca să se sinucidă. Unii oameni n-au nevoie de ajutor. Ei fac totul bucurîndu-se că nu sînt inutili. Unii oameni n-au nevoie de reciprocitate. Pentru că li se pare îndeajuns miracolul de a fi întîlnit pe cineva destul de special care să le stîrnească un afect pozitiv. Unii oameni n-au nevoie de dreptate. Pentru că acceptă lesne injustiţiile. Unii oameni n-au nevoie de minciuni frumoase. Pentru că sînt obişnuiţi să trăiască în durerea adevărului lor. Unii oameni n-au nevoie de vise. Pentru că le prisoseşte luciditatea. Unii oameni ajung să nu-şi mai dorească nimic. Pentru că deja au toată amărăciunea neîmplinirilor, adevărului, injustiţiei, lipsei de reciprocitate, neajutorării, nenorocului. Unii oameni n-au nevoie să li se spună nimic. Niciodată. Absolut nimic. Pentru că au înţeles totul.

Reclame