Etichete

, , , , , , , , ,

Unele amînări se lungesc pînă acolo unde întîlnesc inconştienţa. Pelteaua lor se întinde ca o pîclă peste lucrurile care trebuie făcute şi le sufocă posibilitatea de-a exista. Tergiversările ating punctul lor terminus şi chiar îl şi depăşesc, ajungînd să anuleze orice şansă de realizare. Este un soi de inerţie vicioasă în toată chestiunea asta care îneacă totul într-o mlaştină de lene vîscoasă. Timpul îţi aminteşte la intervale fixe, prelingîndu-ţi pe remuşcări picături chinezeşti, că nu mai are răbdare cu tine. Şi aşa te cufunzi în acest soi de dezgust, care te paralizează de tot. Mai amîni puţin, din ce în ce mai mult de fapt, pînă te convingi că nu mai e nimic de făcut. Aştepţi cu un soi de nerăbdare autodestructivă să pui crucea peste toate lucrurile care au rămas nefăcute, dar aveau ascendentul de-a fi strălucitoare sau memorabile. Într-un fel îţi place acest soi de sinucidere pentru că te salvează de la un eşec aplicat. Aşa, pur şi simplu te ratezi prin nerealizare şi ai la îndemînă o scuză jalnică, dar căreia nu i se pot imputa vini calitative. În mod bizar, vina neasumării conştiente cîntăreşte mai uşor. Pentru că sub plapuma ei groasă şi apăsătoare ajungi să nu te mai simţi.